...coltu' meu...

pentru că se poate

2012-01-27T22:16:00.001+02:00

O zi naşpa, o săptămână aiurea... Un singur profesor cu care facem neşte multe materii continuă să-mi dea note proaste, deşi materialele pentru el merită mai mult. Nopţi nedormite, doar e sesiune, dar măcar am avut o companie plăcută. Ieri, am avut de făcut un interviu, şi în sfârşit l-am făcut. Am avut nişte emoţii foarte mari, îmi tremurau mâinile, picioarele, mai că-mi venea să plâng când m-a văzut singură în faţa locului de întâlnire. Mi-am făcut curaj, am urcat până la etajul întâi şi stăteam în faţa uşii. Am vrut să plec. De 3 ori. Dar, am intrat. L-am auzit binedispus. Partea proastă e că nu voiam să par tare nepricepută şi să-i trântesc întrebările pe birou.
Uitasem întrebările, aşa că am improvizat. Am improvizat mult şi după primele 3 întrebări, m-am liniştit, am uitat cât de emoţionată eram şi pur şi simplu povesteam.
L-am înregistrat pe un player, că deh, nu-mi permit reportofon... dar ghici ce? ce??? - se întreabă mulţimea uimită. Nu se poate descărca înregistrarea. Iar opţiunea de a ridica volumul, e... bipuită. Adică, stricată. Adică, nu funcţionează. De ieri mă chinui să fac cumva să pot transcrie interviul... am ajuns în punctul în care o să sugrum prima persoană care mă va pune să îi repovestesc tot. Dar e ok. Mă doare capul de îmi bubuie. O venă se tot zbate ca o descreierată... Simt cum sângele meu o ia razna, aleargă ca nebunu' pân' la inimă şi-napoi...
Dar e ok... probabil nu o să intru în examen şi probabil o să mă doară sufletu' că nu a ieşit nimic cum trebuie. Fuck! Fuck! Fuck!
E ok, urmează concert Viţa de Vie. Prima oară în aces mirific an. Va fi super!!! Măcar atât :)
Fuck everything and become a pirat. Cum ar spune un mare clasic în viaţă...

Atât!

2012-01-25T17:47:00.000+02:00

Nu pot să mai scriu nimic.

Radio Web.

2012-01-20T17:42:00.002+02:00

Tocmai s-a încheiat o săptămână extraordinar de încărcată. Ajungeam doar serile acasă. A fost minunat!!!
Am hotărât weekendul trecut că voi participa la un curs despre Radio Web. Habar nu aveam la ce anume se referă, ce o să facem sau dacă voi rămâne la fel de interesată de acest curs. Luni dimineaţă, împreună cu colegii mei, le-am cunoscut pe Tiziana Cavallo şi Lara Drcic, profesoarele noastre. Nişte fiinţe minunate, care au concentrat 3 luni de cursuri şi seminarii, într-o singură săptămână. Am fost sceptică la început, nu-mi plăceau, pentru simplul fapt că veneau din Italia, doar Tiziana, Lara vine din Slovenia. Profesoara care ne traducea ce vorbeau ele, ne-a spus că până la sfârşitul săptămânii, în afară de faptul că vom acumula o mulţime de cunoştinţe, vom înţelege singuri italiana. Ceea ce e adevărat, de fapt, am început să o înţelegem de la a 3-a întâlnire.

Mă bucur enorm că am luat parte la acest proiect, care se va concretiza (să sperăm!!!), în octombrie. Voi fi la radio! Le voi reîntâlni pe cele două. Sper doar să nu dezamăgim, iar diploma primită la absolvirea acestui curs intensiv de Radio Web universitar, să ne ajute în viitoarea noastră meserie.

Ciao a tutti!!!

Vocea României, în turneu naţional

2012-01-16T22:45:00.000+02:00

Da, Vocea României deja primeşte viitori participanţi, în Timişoara, Cluj, Iaşi, Bucureşti, dar şi orăşele mai mici. Se cam îmbulzesc oamenii, toţi vor să arate că au voci destul de bune pentru un concurs cu o finalitate ambiguă. Premiul, pare-se, e fie căderea lui Băse, fie... ei bine, nici orgranizatorii nu ştiu. Important e că sunt persoane dornice să se afirme şi să huiduie, în miezul zilei, în miezul nopţii, în principiu, în miez de orice.

Sunt curioasă cine formează juriul de data asta şi cine îi ia locul lui Bartoş, dar mai ales, al Mamei Natură.
Să sperăm că de data asta, cel ce va câştiga minunatul concurs muzical, publicul să fie mulţumit. Plus că, acum există şi probele "Cântă în timp ce arunci cu piatra", "Încinge atmosfera şi un coş de gunoi", "Filmează jandarmul şi întărâtă-l" şi minunata rundă "Prefă-te confuz când te întreabă reporterul de ce?". Eh, se anunţă un sezon de excepţie. Cine participă? Ei na, evident, tineretul, pseudo-speranţa românilor, cei ce după ce dau like-uri şi postează pe feisbuc poze cu şi despre piţi din barurile vizitate, vin în pieţe, la preselecţii ca să arate că pot zvârli o piatră plus 15 înjurături. Pensionarii, îşi plâng pensiile, doinesc de zor, dar tot necenzurat. Partidele politice, nu facem noi concursuri fără pic de aspect politic. Ce doresc? Nici ei nu ştiu. Unii au pornit doar ca să-şi arate aprecierea faţă de un om care, după părerea mea, merita, şi anume, Raed Arafat. Unii au venit doar pentru simplul fapt că prietenii lor cei mai buni i-au minţit cu privire la vocea lor. Altora le cam place să cânte. E bine, să sperăm că-i aude cineva. Am vrut să particip, serios.

Toată lumea ştie că am voce (NU!), însă nu am fost convinsă. Mi-am zis că şcoala e mai importantă. De fapt, am 13764 de proiecte ale căror deadline a cam expirat. Acum, m-am şi legat la cap cu un alt amărât de proiect ciudat şi tâmpiţel. Subiectul era altul. Aşa... se făcea că era seara, vreo 19.00. Ieri. Adică duminică. Scriam pentru unul din proiecte şi ascultam muzică la căştile mele super, la maximum, şiiiiiii... în casă era linişte, iar teveu' era oprit. Şi aud dintr-o dată Libertate. Libertate! LI-BER-TA-TE!!! Nu ştiam unde se aude şi am scos capul pe geam. Erau cu sutele şi nu exagerez. Cu sutele, pe strada mea. Ţipau şi urlau. Cred că erau polişti. Ce relevanţă are asta? Nu pricep. Anyway, am simţit ceva ce nu simt prea des. Aproape că voiam să ies din casă şi să urlu fără motiv. Spiritul de turmă, însă, nu m-a atins îndeajuns. Asta pentru că toate persoanele cu care mă sfătuiam, îmi spuneau să stau naibilui cuminte şi să-mi fac temele. Aşa că am amânat protestele. Protestăm când gătăm.

bis bald, mein Freund!

2012-01-12T23:33:00.000+02:00

Astăzi îţi spun „ne mai vedem, mai vorbim”. Nu vreau să setermine, dar, nici măcar nu am început. E mai bine aşa. E un „la revedere”definitiv. Îmi suprim orice sentiment născut lunile, săptămânile, zilele astea.Trebuie, dacă vreau să fie totul real. Cu piesa Perfect Darkness pe fundal, sorb din ceaşca verde de ceai şi măgândesc că trebuie să renunţ. Ca o paranoică ce sunt, simt că trebuie să îţidau drumul. M-am agăţat prea tare de un vis... şi atât. Nu l-am putut nicicumconfunda cu realitatea, pentru că nu mi s-a dat ocazia. În schimb, îi văd peceilalţi experimentând tot ceea ce voiam eu să experimentez. Ei trăiesc cummi-am dorit şi au parte de lucrurile la care tânjesc. Asta ar trebui să mă facăsă mă comport ciudat, însă, simt cum doar o să mă ascund iarăşi. Ştii că nu amîncredere în nimeni. Nu am încredere în mine. Ştii că totul îmi pare mai uşorde realizat, dacă văd lucrurile ca pe nişte jocuri. Dar, m-am plictisit deele... Nu mai pot fi impulsivă. Mă retrag. Sunt o babă de 20 de ani. Mă retrag în lumea mea utopică. La revedere.

3!!! în blogu' meu...

2012-01-08T22:43:00.000+02:00

Acum două zile, am deschis messu' (le messenger) şi văd un offline tocmai de la un super om, care văd că şi-a cam şters blogu' - nu e cea mai înţeleaptă decizie a ta, Ano! -, Pikchiu e omul. Îmi lăsase un cover al piesei Somebody that I used to know făcut de un anumit grup muzical, numit Walk off the Earth. Pur şi simplu, am rămas mască. A fost... uau! Ei, mi-a plăcut, l-am arătat unor colegi, prieteni, l-am distribuit pe facebook. Avea doar căteva zeci de mii de vizualizări până atunci. Unii prieteni au preluat clipul şi l-au distribuit şi ei, la rândul lor. Acum are peste 3 milioane de vizualizări. WOTE au ajuns la numărul imens în doar 3 zile de la încarcarea cover-ului pe iutub. Sună bine, dar felul în care reinterpretează acest grupişor piese celebre la ora actuală este unic.

1. Clipul cu pricina: WOTE - Somebody that I used to know

2. Una din melodiile pe care nu le mai pot suporta, de la o vreme: Someone like you.

3. O piesă preluată de o grămadă de artişti, inclusiv mioritici: Man down.

mmmdeci.

2012-01-06T03:54:00.002+02:00

Oh,iată-mă contemplând asupra ultimului episod din ceea ce se cheamă That 70’s show. Ca oricare alt serial cemi se părea super, şi acesta a avut un ultim sezon destul de … mm, cum să-i spun?Dezamăgitor. Aşa, ultimul episod a fost chiar super, Eric s-a întors, la fel şi Kelso.Nu îmi imaginam că o să-mi lipsească fix el, Ashton Kutcher.

Exactîn acest moment, pe Pro tv, Eric Forman este unu’ Eddie din Spiderman 3. Şi esuper. Îmi place că el, Forman which is, a ajuns să lupte împotriva celui cucare avea cearceafuri, le Spiderman. Moaamnă, câţi super-eroi şi naşpa-eroi,într-un singur film. Ţin cu Forman.

Revenindla ultimul episod din That 70’s show,mi-am dat seama că viaţa e pe bune, putem să ne prostim cât vrem, dar, la unmoment dat, deşi se întoarce Forman din Africa şi Kelso din barul de stripteasedin Chicago, trebuie să mergem mai departe şi să începem să trăim. Să ne asumămresponsabilităţi. Aşa că, acum în mintea mea, totul e aşa: Die unie venim?Care-i baiu’ cu viaţa? Şi unie amaru’ nost’ merem? No, tăt o să fie binie? Ni-omdiescurca? Şi cine banii-răi îi Nicky Minaj???

Agăţându-mă de un fir de pânză de păianjen personificat într-un super-erou cu un costum colorat, zbier în gura mare: HAI FORMAN! deşi, bănuiesc că pierde, că deh, doar persoanjele pozitive trăiesc şi scapă cu viaţă...

1/2

2011-12-31T21:55:00.001+02:00

Într-una din nopţile pierdute din vară stăteam de vorbă cu un amic pentru care aveam unele... să le spunem sentimente. Acum, că suntem prieteni buni, vorbeam despre el şi iubita lui. Şi mi-a spus la un moment dat că "pentru fiecare există cineva, ştii? sufletul-pereche. Nu o să mai conteze cum arată, e jumătatea ta şi e perfectă". M-a pus pe gânduri, pentru că, în primul rând,omul respectiv nu e genul de om care să spună asta, iar în al doilea rând, cred că nimeni nu-şi găseşte persoana care vine să te completeze. Spun asta pentru că, pur şi simplu, mă gândesc că dacă undeva în lume există un om special creat pentru o altă persoană, şansele ca cei doi să se întâlnească sunt foarte mici. Dacă tipul se naşte în România, iar ea, tipa-pereche, se naşte într-un trib din Africa, posibilitatea ca ei doi să se cunoască e foarte mică. Aş putea spune că nu există. Dar poate că tipul se hotarăşte să meargă într-un fel de misiune în Africa şi o întâlneşte sau rămâne aici şi se resemnează cu orice altă persoană şi se minte că acea persoană e, de fapt, jumătatea.
Nu cred în asta. Da, persoana de lângă tine ţi se pare că e într-adevăr cine trebuie să fie, dar nu e. Sau poate ai noroc şi o găseşti. Însă asta se întâmplă rar. Suntem puţin peste 7 miliarde de oameni în lume, mulţi sunt deja căsătoriţi, alţii sunt gay... Nu şti dacă jumătatea ta e luată sau nu. Mulţi nu cred în asta şi ajung alături de alţi indivizi, probează. Plus că, viaţa pe care o trăim, nu e un film, ca scenaristul să fi făcut totul posibil. Poate marele Scenarist nu e interesat de asta momentan.
Dragă prietene, te înşeli. Acum eşti absorbit de o iluzie efemeră. O să-ţi treacă, iar la următoarea staţie, altcineva îţi va părea ca fiind fiinţa aceea prefectă. Până, într-un fnal poate, chiar o găseşti... Multă baftă.

2011-12-31T13:23:00.002+02:00

Vine 2012! Lăsaţi orice treburi aveţi, aşezaţi-vă comod pe un scăunel şi hai să ne uităm la toată nebunia care se va dezlănţui în faţa noastră. Mai ales spre sfârşitul anului. Va fi un spectacol mai măreţ decât cel al acrobaţilor de la Cirque Du Soleil. Oh, câte predicţii şi câte scenarii ale sfârşitului lumii, acum, cartea lui Mihnea Blidariu mi se pare cea mai credibilă carte evăr.

Mbine, vreau să fac un fel de bilanţ al anului "ce se scurge odată cu nisipul din clepsidră" şi alte clişee de gen. Păi, în 2011 am păşit în cea mai cool redacţie, într-una de radio. De asemenea, în 2011 am început practica la Pagini de cultură şi Ora de timiş. Mai nou la News Timişoara şi Tele U. În 2011 am prins două concerte Ada Milea, ceea ce e super, am întâlnit oameni noi, m-am împrietenit cu alţi oameni cu care nu credeam vreodată că mă voi împrieteni, pe alocuri m-am îndrăgostit, am fost la conferinţe de presă, filme, party-uri, am avut multă treabă, anul 2011 a fost super! cel mai super an pe care l-am putut trăi. Dacă 2012 nu se ridică puţin peste nivelul drăguţului de an ce a trecut, atunci da, să vină sfârşitul!
Ştii ce, Iuliana? Îţi propun ca anu' ăsta să laşi lenea la o parte şi să te apuci de şi mai multă treabă. Vreau să mergi mai departe, făcând lucruri pe care nu te vădeai făcându-le, şi să nu te gândeşti că ţi-e frică să le faci sau că nu le poţi realiza! Revino-ţi!!!

An nou bestial!!!

3!!! în blogu' meu...

2011-12-27T19:53:00.001+02:00

Mi-am dat seama că tentativa asta nereuşită de blog e a mea şi, de asemenea, mi-am dat seama că pot scrie fix ce vreau, când vreau, dar nu chiar cum vreau. 3!!! în blogu' meu, celebra mea rubrică, în genre conţine 3 clipuri ale unui artist sau 3 clipuri ale altor 3 artişti, piese care-mi plac, coveruri, adică, ce îmi place. Acum, voiam doar să vorbesc despre 3 lucruri: actori, reclame - sau interzicerea lor - , şi, în mod evident, Crăciun. Iniţial, voiam să vorbesc despre toate lucrurile astea, în 3 postări diferite, ceea ce înseamnă că trebuia să găsesc 3 titluri diferite. Iar eu nu mă pricep la titluri. Aşa că voi sintetiza totul aici, acum... Voi discuta despre lucrurile astea, într-o ordine aleatorie, haotică, şi cu toate astea, subiectivă.

Chestia nambăr oan ce mă frământă:

Victor Socaciu, deputatul-senator-folkist, propune ca reclamele pe care le vedem la teve, gen aia cu Cleo Stratan sau o doză de ceva, puterea de-a visa, farmacia inimii Catena, să nu mai fie date. De ce? Pentru că e un prejudiciu adus întregii societăţi româneşti, care se află în plină dezvoltare economică, culturală şi ce mai vrea nenea. Nu că mi-ar plăcea mie Cleo cu al ei Ghiţă (de ce are ăsta nume de porc?) sau marea doamnă a teatrului de revistă care joacă în reclame (Stela Popescu) ce vorbesc despre doze care se presupun că te fac să visezi şi alte treburi, dar, România nu e cumva o ţara liberă? Mbine, nu o fi, dar, cel puţin, la nivel declarativ, nu mai suntem comunişti, nu? Adică, acum vreo 22 de ani nişte mulţi oameni au cam murit ca urmaşii să se poată exprima liber. De ce vine un nene ca Socaciu, cu tot respectul, să interzică reclama aia la net sau telefon sau naiba le ştie? Mmm? Păi, nu toţi românii sunt creştini, nu toţi românii cred în Dumnezeu, nu tuturor românilor le pasă de tradiţii sau folclor. Fuck that! E vorba de libertatea de exprimare. Nu? Adică, eu dacă aş putea să promovez un produs, cândva, şi m-aş folosi de ceva ce e cunoscut de toată lumea, cum ar fi o colindă, sau un monument recunoscut, astfel, aş atinge mai mulţi oameni şi mi-aş vinde produsul, mai ales că nu folosesc acel lucru, oricare ar fi el, bătându-mi joc de el. Mă rog, poate nu am înţeles eu prea bine sau nu m-am exprimat îndeajuns de bine. Dar, ca să comprim totul, nu mi se pare corect să se interzică reclame sau să se pună taxe peste tot ce se poate, chiar şi cadouri. Dacă nu mă-nşel, tot domnul a avut ideea asta.

Nambăr ciu: Le Crăciun.

Am aşteptat cu atâta înfrigurare ziua asta, mai mult Ajunul, dar, degeaba. Nu am primit cine-ştie-ce. Parcă oamenii nu m-ar cunoaşte. Singurul cadou drăguţ a fost primit de la o colegă. Nici măcar mama nu mi-a luat ceva fain. De fapt, am primit două cadouri, unu' de la mama şi unul de la acea colegă. Mbine, ştiu, Crăciunul nu e egal cu darurile primite, ci cu sărbătorirea naşterii mântuitorului nostru. Ştiu, trebuia să folosesc litere mari, dar nu vreau. Nu sunt materialistă, cel puţin aşa cred, dar... nu cred eu ca Iisus s-a născut, dacă s-a născut, fix în decembrie. Îmi pare rău, nu există prea multe dovezi. De fapt, e o mare dispută pe tema asta, aş vrea să explic aici, dar aş intra în alte lucruri. Mi-a plăcut faptul că în noaptea de Ajun, nu am stat acasă, ca anul trecut. Cam atât. Renunţ şi la sărbătoarea asta.

lachi nambăr 3: Actori.

În lista mea cu actori preferaţi, pe lângă Heath Ledger, Hugh Laurie, Johnny Depp, Brad Pitt şi Eric Roberts (just kidding în legătură cu ultimii doi), l-am adăugat, cam din vară pe tipul ce joacă în superbul serial Bored to death rolul lui Jonathan Ames, şi anume, Jason Schwartzman. E mega-super!!! Desigur, în Bored to death, mai joacă şi nişte actori super tari, cum ar fi Ted Danson sau Zack Glakjnsdkcjnlkpikis (îmi pare rău, nici măcar nu m-am străduit să-i ştiu numele tipului). Omul ăsta, Jason adică, e un actor foarte bun, din câte am putut să văd. L-am văzut într-o dramă, într-o comedie şi în încă ceva, în fiecare din genuri e diferit, adică joacă, nu glumă, dar îşi păstrează acel-ceva ce te face să râzi. Pur şi simplu vreau să-l iau acasă!!!

Cam atât pentru astăzi, ne revedem săptămâna viitoare. Până atunci... Iubiţi-vă mult şi nu uitaţi că trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul. Câine-cu-limba-albastră (chow-chow)!

Leapşa!

2011-12-23T15:05:00.000+02:00

Hopa! Se pare că am fost lepşuită. Anca, sunetul mai tare, adică, mi-a cam dat de muncă. Măcar ea, dacă la orizonturile mele jurnalistice nu se arată nimic. Da' despre asta voi vorbi altădată. Acum, eu trebuie să-mi scrijelesc aici tot ceea ce am visat cândva să "mă fac când voi fi mare". Mi-a ieşit doar partea cu crescutu', încă nu am devenit cineva. Dar mai e un pic (sper!!!). Nu o să revelez în ordine croonologică, pentru că memoria nu mă ajuta îndeajuns, aşa că...

O meserie pe care mi-o amintesc că voiam să o am, şi pe care am vrut s-o am mereu, e cea de cântăreaţă.

Când eram micuţă, tata mă înregistra la casetofonu' lui şmecher şi spunea: cântă, Iuli, cântă. Aşa şi acum zi poezia. Dar, aveam trac, atunci când ştiam că sunt înregistrată. Îmi plăcea să mă joc de-a 3 Sud-Est cu vară-mea şi cu fratele meu. Visam să am trupa mea cu o bună prietenă, Alexandra, dar nu ne-am înţeles la numele trupei, aşa că am renunţat.

Îmi mai doream să fiu actriţă.

Să apar în reclamele pentru şampon sau ruj. Aveam vreo 6 ani. Nu mă judecaţi! Îmi plăcea părul meu pe atunci, bine? Cu rujul nu ştiu ce mă apucase. De asemenea, să fiu actriţă a rămas o opţiune destul de valabilă, am fost Caragiale în În vizită, pe clasa a 4-a. După asta, deşi piesa a avut un succes răsunător, m-am hotărât că e prea obositor. Dar, îmi plăcea pe scenă.

Judecătoare / Avocată

Mi se părea destul de interesant să menţii ordinea, sau cel puţin, să reglezi lucrurile. Să fie toţi corecţi. Pe atunci eram într-o vară la bunica, unde singurul canal de la televizor era TVR1 şi era serialu Judecătoarea Amy, aveam numai vreo doi prieteni acolo. Şi ne jucam cu păpuşile, iar eu eram judecătoarea, toată lumea greşea, eu restabileam ordinea şi disciplina. Chiar luasem în considerare treaba asta cu avocatura, mă interesa tare mult şi eram sigură că asta voi fi când voi creşte. Dar, mi-a trecut.

Moderator TV

Nu orice fel de moderator TV, ci unul care vorbea despre istoria românilor. Aşa puteam să învât eu la istorie, citeam ce aveam de citit, încercam să memorez, după care prezentam totul ca pe un buletin de ştiri. Era aşa drăguţ, mai ales că nu mă vedea nimeni. Dar, foloseam clişee de genul: şi iată că...
Mai voiam să fiu ştiristă, un fel de Andreea Esca. Aici era implicat, din nou (!!!), fratele meu. El era celălalt prezentator. Inventam ştiri şi le prezentam. Ne plictiseam până ajungea mama acasă. Aveam de toate: incendii, greve, violuri, crime, ce trebuie, adică.

Profesoară.

Mai întâi voiam să fiu profesoară pentru copiii de gimnaziu, după care am descoperit liceul şi-mi doream tare să rămân printre copiii cu spiritu' ăla nebun. De asta voiam să intru la Litere. Şi profa de engleză mă sfătuia să fac asta. Păcat că în momentul când trebuia să mă înscriu la Litere, era o ditamai codoaia, şi ştiind că m-am înscris deja la o chestie, which is jurnalism, nu am mai avut răbdare şi nu m-am mai înscris.

Jurnalistă

Voiam să fiu un fel de Hefe, mai exact. Hefe de la Coma, care avea emisiunea Bring the Noise, pe un canal muzical. Voiam să stau de vorbă cu formaţiile mele preferate.

Acum, am rămas la ultimul meu capriciu, sper să devin o jurnalistă. Nu doar una care scrie articole gen: cum să... în 10 paşi simpli. Ci una care să fie prima la orice ştire, să scrie despre chestii interesante şi relevante pentru societate. Nu cred că mă mai interesează muzica, în sensul în care să stau de vorbă cu oamenii, ariştii preferaţi. Ci chiar vreau să devin o jurnalistă veritabilă. Am programate deja două interviuri. Sper să-mi iasă şi astea două.

Poftim, Anca, am făcut-o.
Leapşa vreau să meargă la Pikchiu, Noldi şi... nu ştiu, cine mai vrea! Tschuss!!!

NOU! Astăzi, suflete de vânzare! 2 + 1 gratis!

2011-12-16T19:00:00.000+02:00

Fugiţi! Salvaţi-vă pielea şi sufletul! Închideţi oricedispozitiv ce emite unde sonore! Renunţaţi la tot ce înseamnă muzică!

De ce mă agit aşa? Păi, pentru că trebuie. Deunăzi amisprăvit cu cititul unei cărticele tare interesante... Satanismul în muzica Rock. Totul a început într-o zi superbă demarţi, când eu şi doi colegi, o ea şi un el, ne-am dus înspre localul nostrupreferat (unul din ele), pentru că aveam o fereastră deschisă atât de larg, camde 3 ore. Bun, ajungem acolo, barmanu’ râde cu noi şi, spre final, vine şi-miia cartea pe care o aveam pe masă. Se duce la prietenul lui actor la teatrulAuăleu, şi îi arată mirifica mea carte JurnalulDiavolului. Am aflat că şi barmanul e actor, bine, se şi simţea asta pe el,în felul în care se comporta şi cum se exprima. Şi se întoarce şi mă întreabă: Poţi să-mi laşi cartea asta vreo două zile? M-amuitat lung la el şi i-am dat, din nou, cartea. A plecat şi s-a prezentat iar lamasa noastră cu o altă carte. În schimbul alei mele.

Acum am terminat de citit acea broşurică de 30 de pagini.Nu e cine ştie ce, mă gândeam că voi descoperi lucruri interesante. Nu a fostaşa. Văzusem acum vreo doi ani un reportaj despre muzica rock şi cum uneletrupe şi-au vândut sufletul diavolului, părea interesant, dar aberant. Ei bine,aici, în ceea ce am citit, autorul avea grijă ca la fiecare două paragrafesă-ţi spună cât rău îţi face muzica asta şi cum ar trebui să ne întoarcem laDumnezeu. Pare că vrea să ţi-l dea pe Doamne-Doamne, pe post de sirop de tuse.Fraaaate, pe bune??? Aşa ştii tu să scrii o carte??? Serios? Propagandăieftină. Până şi Elton John e omul Satanei. Dar fie, poate exagerez eu.

Nu ştiu dacă se pot încheia de-adevăratelea contracte cudistinsul domn ce stăpâneşte Iadul, sincer, mie-mi pare că multe trupe seprezintă pe scenă costumate într-un fel sau altul, doar pentru că asta eimaginea pe care vor s-o propage. Nu că şi-ar fi vândut sufletul la reduceri. Da,mulţi or fi interesaţi de ezoterism, ocultism, magie neagră, însă cred că, deşierau pe acid, nu îşi vindeau ei esenţa fiinţei lor, doar pentru celebritate şiconvertirea omenirii la New Age. Plus că, dacă era adevărat tot ce se spunea încartea aia făcută acum vreo 20 – 30 de ani, rockul era muzica ce se auzea pestetot, pentru că na, doar trupele şi-au făcut datoria şi şi-au împărtăşit iubireaşi adorarea lor pentru diavol. Dar, acum, singurul gen muzical e ăla.. cum senumeşte? Muzică de club? Techno? Electro? HIII!!! Poate diavolul s-a răzgânditşi a ales Dubstepul ca muzica Iadului. What the Hell?

3!!! în blogu' meu...

2011-12-11T03:46:00.001+02:00

Recent, acum câteva ore, am dat de o piesă de care nu mă pot sătura. E un super tip care face muzica să pară atât de... diferită. O ascult întruna, parol! Îmi plac culorile, îmi place clipul, muzica, vocea lui, vocea ei. Gotye şi Kimbra au piesa asta genială, Somebody that I used to know. Tipul face o muzică aşa de faină în care nu uită să pună puţin mai multă... muzică. E perfect. Desene animate, muzică, versuri. Tot ce trebuie. Conform Wikipedia, nenea a făcut enjpe mii de lucruri până la vârsta de 31 de ani. Îmi place aşa de tare cum sună! Belgienii ăştia chiar ştiu care-i treaba cu muzica, aici vreau să-i reamintesc pe Absynthe Minded (de căutat piesa Envoi). Mbine, enjoy it:

1. Somebody that I used to know

2. Hearts a Mess

3. Eyes wide open

2011-12-03T22:37:00.001+02:00

Toţi tragem în piept, tot ce putem, nicotină, verdeaţă, oameni. Inhalăm fără să ne pese, promiţăndu-ne că e ultima oară când facem asta. Dar, mai aprindem una, ca să alungăm plictiseala, neliniştea sau furia. Fumăm, fumăm, fumăm. Lăsăm fumul să ajungă în plămâni şi să ne înece creieru' în ameţeli. Expirăm şi închidem ochii. E ultima pe ziua de azi. Nu, e ultima în toată viaţa mea. Ne minţim întruna şi ne amăgim că încă una nu strică.
Mai avem 3 în pachet, 3 foiţe, 3 suflete. Ne lăsăm de fumat abia după ce am terminat. Ascundem orice rămăşiţă, care ne-ar putea da de gol, ne spălăm pe mâini şi pe dinţi, aerisim camera sau locul crimei şi ne continuăm viaţa ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta o facem doar dacă "ne-a luat cu aiurea" şi ne frică de faptul că am putea fi descoperiţi. În schimb, dacă am fi miserupişti autentici, am ieşi cu jointul pe stradă, nu am mai trage în piept oameni, le-am spune direct: "bă, te fac, orice ar fi! nu-mi pasă ce crezi, ce simţi sau care ar fi consecinţele, te fac!". Nu am fuma doar în bucătărie sau în balcon, ci direct în cameră. Nu mai aerisim. Important e să ştim când să ne oprim. Să ne dăm seama care e răul, unde e şi cum să-l combatem. Dacă plămânul nu ar avea de suferit, poate că nu ne-am mai simţi vinovaţi că ne folosim de asta doar să eliberăm stresul. Nu mai trage în piept. Nu mai face asta... devii dependent. Nu e o campanie antifumat. Nicidecum. Din partea mea fumaţi ce prindeţi. Fumaţi condimente sau florile din ghivecele mamelor voastre. Nu prea-mi pasă. Important ar fi sa ne dăm seama ce vrem cu adevărat. Mai cumpărăm un pachet? Mai sunăm vreun om de legătură? Mai fraierim un fraier?
Ce vrei? Vrei să reîncerci să-l inviţi pe băiatul ăla undeva să fiţi doar voi? Vrei să-ţi bagi şi în vene? Vrei să fii doctor sau economist? De ce ai ales facultatea asta? Crezi că o poţi arunca după 3 ani? O poţi, să ştii. Dacă nu e bine pentru sănătatea ta psihică? Sigur nu e. Ti-e teamă că te refuză? şi ce dacă? Ti-e teamă că o să faci OD? Ti-e teamă că o să omori un om pentru că nu eşti un medic bun sau pentru că nu te pricepi deloc la contabilitate? De ce ţi-e teamă? Ai un nimic atât de vast în faţa ta, ia-l, fumează-l, scrumează-l şi decide. Hai, ce vrei să construieşti?

înţelepciunea din muzică

2011-12-01T03:35:00.001+02:00

Gata!E timpul ca eu să mă pun la curent cu ce e pe teve, în materie de muzică. E ora3.14, iar eu am aterizat, din greşeală pe MusicChannel, cred că aşa se numeşte…Ei, aici, cică, Akcent bagă mega bine! Am dat sonorul aproape la maxim (um?), doarca să înţeleg ce ziceau ăia. Scuze, artiştii. Cică ei aveau instrumente, ştiu,nu mă exprim exact cum ar trebui, frumos, cu nişte cuvinte oarecum elevate, darce folos când nici subiectul nu e cine ştie ce? Deci, dau mai tare la teve, şiîncerc doar să-i aud pe… “artişti”, nu să înţeleg ce-au vrut ei să-mi transmităprin versurile lor profunde (nananana, nananana, nananaa, ceva-ceva- mypassion). Da, mi-a plăcut. Next song e cu una blondă, în rochie neagră şi naslung. Scuze că acum judec după aparenţe, nu-mi stă în fire, dar, ca în cazulmegastarurilor din trupa Akcent (eu nici nu mai ştiam că există, am crezut căau făcut totuşi rost de bani de bilet), muzica lipseşte cu desăvârşire. Acum una-l împinge pe altul, cred că-i nervoasă, deşi versurile spun altceva. Oare ele înţeleg ce ~~spun~~ cântă? You'll be mine, dar, în mod paradoxal,ea-l impinge pe tip, ulterior se sărută şi ploaia cade pe ei.

Hei, clip nou,hei, hei, hei, altă blondă, aceeaşi piesă, video diferit, ăsta nu e alb-negru.Aaaa, asta e Lady Gaga de România, şi, surprinzător, ştiu piesa. E ceva cu My beautifulone, sper să… da mă, de asta nu mă iau, că o ştiu. Acelaşi ritm ca precedenta.Şi ca celor de la Akcent. Cu tot cu buchetul lor de trandafiri. S-a mai întrebatcineva ce caută nenea ăla în juriu la emisiunea aia de 1 leu şi 65 de bani? (n.r.: X Factor). Eucred că alţi Adriani nu au fost disponibili şi s-au mulţumit cu ce au găsit.Oh, se termină piesa şi asta-i tot la refren. La naiba, sunt atât de curioasăîn legătură cu piesa următoare.

Oh, bun, perfect, piesa sună la fel ca toatecele 3 de până acum, singura diferenţă e faptul că e cântată… de nişte tipi. Cubarbă. Ca să putem diferenţia totuşi Akcent de ăştia. Nu ştiu cum îi cheamă. Darau şi un pletos creţ. Iar clipul cred că e continuarea celorlalte, acum sunttoţi în camp. Doamne, muzica uneşte oamenii, pe bune. Parcă-mi lipsesc clasicii Connect-r sau Alex. Sau Genius.

Oare ei au un număr limitat de modele pe caresă le poată folosi în clipuri? Iar, dacă da, fac cu rândul? Adică, tipa dinclipul faimoasei trupe mult-prea-pomenite aici, apare în clipul celorlalţibăieţi. Ha! Clip nou. Anteriorul se termina pe o plajă, dar vai, ăsta începe peo plajă. Cred că e aceeaşi. Acum cred că modelul cântă. Duuuaaaaamneeee, tre’ să mai schimbcanalele. Mai bine dau pe Antena3 sau Realitatea. Sau Trinitas. Da’ sunt puţincurioasă de cum se va sfârşi totul. Blonda va rămâne cu Făt-Frumos pe plajă sauîntr-un cadru alb-negru? Se vor reîmpăca sau se vor reîmbrânci? Şi oarefetele-şi vor da seama că versurile lor sunt vesele şi nu tre’ să facă feţetriste şi viceversa? Şi când îşi vor da seama că nu înţelege nimeni portugheza?

Şiacum, ca să-mi spăl păcatele, dar mai ales memoriile auditive, voi posta aiciuna din piesele care m-a bântuit în ultimele zile, Alexandru Andrieş, Numai ea.

Cea mai minunată noapte din viața mea

2011-11-18T03:10:00.001+02:00

17.11.2011. Dacă nu era frig, probabil aș fi putut suporta plimbarea prin parc. Dacă nu era noapte, probabil aș fi putut suporta frigul din parc. Dacă nu erau ambele, probabil m-aș fi bucurat de plimbarea prin parcul prin care trebuia să trec ca să ajung la localul unde se întâmplau minunății. Cu frigul în oase și cu noaptea în spate, am tulit-o de la facultate spre locul unde poposea Quijote. Aveam biletul cumpărat de o săptămână, ceea ce însemna că aveam și locuri rezervate. Eram numărul 4. Ajunse în locul cu pricina, am intrat, am prezentat biletele și am început să ne căutăm locurile. Un om micuț ședea pe un scăunel alături de niște prieteni într-un prim rând. Omul era așa drăguț, ochii-i mari, albaștri, cereau și mai multă înțelepciune, mainile-i fragile îi acopereau jumate din tenul alb. Își sprijinea capul în palme, iar palmele deschise, cu degetele-i răsfirate, îi treceau, din când în când, prin părul tuns scurt, des și castaniu. Omul pentru care venisem, era deja acolo. S-a ridicat brusc și s-a îndreptat spre o ușă secretă ce duce spre scenă.
21.30: A urcat pe scenă dându-i viață și culoare lui Quijote. A sunat perfect și bine, făcându-ne să râdem, să rădem, să fim triști și iar să râdem. Sancho s-a schimbat între timp, s-a... culturalizat, a început să aprecieze jazz-ul. Și a și spus parte din poveste așa. Isabella, bella, bella a ieșit din bocancii lui Bobo ca să-l întâlnească pe Marcello, bello, bello, personajele din cauza cărora nu mai pot să îmi scot muzica Adei din cap. Mi-a plăcut și Sancho oglindat. Practic, am văzut cum se derulau pagini din cea mai mare aventură scrisă vreodată, pe scena, în fața ochiilor noștri.
22.30: Quijote, după ce nu a găsit-o pe a sa Dulcineea, a părăsit scena, întorcându-se după 15 minute reîncarnat într-un povestittor din Insula, după Gellu Naum. Bobo mi-a fost toate personajele, inclusiv backing vocals; S-au jucat pe scenă, la propriu, cu niște oițe de pluș. De Vineri mi-a plăcut cel mai tare. A fost o parte din piesa de teatru, pe care nu aș rata-o, dacă aș sta în Cluj și aș fi Pikchiu. Scena a luat foc, ulterior. S-a făcut scrum, scrum, scrumscrum, scrum, scrum, scrum, scrum, scruuuum, scruuuuuuum scrum... Vinovați, incendiatorii lui Biedermann. Ah, nu credeam că vor fi și ei acolo. O altă piesă de teatru, pe care nu aș rata-o dacă aș fi fost Deea și aș sta în Iași. Puțin din Kovaliov și năsucul lui, au fost prezenți. Colinde horror cântate la nas și o pauză de 15 minute. Trebuia să o văd după concert, dar încă nu știam ce și cum ar trebui să-i spun. Mă gândeam că sosise momentul să o aștept în fața ușii secrete, unde o aștepta toată lumea. Dar, a revenit după alte 15 minute.
23.30: Urcată, din nou, pe scenă, Ada spune: Da' voi chiar nu aveți mâine treabă? Ce mai faceți aici? Și, oh, ne-a cântat Oaia mică, Andreea, Ciocolată și multe multe piese. La un moment dat, nu mai puteam de râs, și i-am spus companioaniei mele ceva la care ea mi-a răspuns, iar Ada: Taci din gură! Toată lumea a început să râdă și s-a reîntors la piesele Adei.
00.44: Sala e în picioare aplaudând-o frenetic pe ardeleanca Ada Milea. Și gata, acum era momentul să fiu prezentă în fața ușii ei. Nu mai era acolo niciun spectator. Probabil toți și-au luat bucăți scrijelite din Ada, Bobo și Adrian, în cele două pauze. Nu puteam să plec acasă, fără să mă întâlnesc cu ea, mai ales că-n lumea virtuală îmi trimisese un mesaj ”te distrug dacă nu mă tragi de mânecă de data asta”. Îmi tremurau genunchii și am văzut că toată echipa iese din... culise. Voiau să plece. Și atunci, împinsă de Lia, companioana mea, am îndrăznit să o trag de mânecă, la propriu. S-a întors către noi, și i-am explicat cine suntem, moment în care mi-a strâns mâna și ne-am pupat pe obraz. I-am înmânat o oiță făcută de mine, iar ea ne-a întrebat dacă ne-a plăcut Insula. I-am mărturisit doar că l-aș fi luat pe Vineri acasă. Deocamdată, nu am un înlocuitor pentru Vineri, dar, cred că am putea găsi o soluție. Iar restul, nu mi-l amintesc. Știu doar că am ieșit în frig și am încurcat taxiurile.

fe-ri-ci-re! FERICIRE!

2011-11-11T18:14:00.001+02:00

Vine Ada în Timi şi o să-l văd pe Quijote!!! Am aşteptat atââââââta timp clipa asta! De dimineaţă am fost întrebată ce mi se pare mie atât de interesant la Ada, care sunt melodiile preferate de la ea, dar, mai ales, de ce îmi place. În mod normal, m-aş fi simţit atacată de astfel de atitutdine şi întrebări, însă, nu a fost aşa. Am încercat să aleg vreo câteva desene animate, în jur de vreo 5-6 şi să explic ce mi se pare interesantă. Nu am putut da o explicaţie de ce îmi place aşa de tare. Poate că nu e ca restul... poate pentru că am reuşit oarecum să ajung să îi vorbesc. Data trecută când a fost în Timişoara, adică pe 1 aprilie a.c., mi-a spus să o trag de mânecă, pentru că ea uită. Iar acum, mi-a reamintit să fac lucrul ăsta. Şi-l voi face. Prima oară când am văzut-o/auzit-o/ascultat-o live, nu am îndrăznit să fac asta. De atunci nici nu am prea mai deranjat-o cu mesaje, că mi-era ruşine că nu făcusem ce-mi spusese ea. Acum, o voi face. Pot să crăp de ruşine, nu o să-mi pese, trebuie să o întâlnesc. E specială, diferită, Ada e altceva!!!
Se bucură cineva când i se spune "noapte bună"? Eu, da. Mă bucur când mă salută cineva. Mă bucur mereu. Mă bucur când mi se cere ceva, da' mai ales când mi se mulţumeşte. În seara asta am povestit cu cineva, pe net, că deh, acolo-mi duc traiu', iar Cineva ieşise de pe marele nostru Internet, după ce de aproximativ jumătate de oră nu-mi mai spusese nimic. Mi-am zis: na, uite şi la ăsta, o ieşit aşa. Nici nu a salutat. După care mă trezesc cu o căsuţă YM: Nopate bună! De la Cineva. A fost minunaaaaat! Îmi doream tare mult să mi se spună noapte bună. Mulţumesc, Cineva-ule!!! Asta a fost minunea mea de 11.11.2011. Şi pe urmă, a mai venit un noapte bună, de la o altă persoană dragă mie. Toate persoanele mi-s dragi!
Am făcut-o pe buni cunoscută anului de la Jurna şi profului meu preferat. E matrioşca mea verde de la chei. Ne-a pus profu' să facem o descriere a unei persoane apropiate. Pur şi simplu nu m-am putut gândi la altcineva. Şi am încercat să o descriu pe buni. Şi am descris-o cum trebuie, iar în momentul în care a început profu' să citească ce am scris eu acolo, cu scopul de a transforma descrierea într-un portret, simţeam că mă năpădesc lacrimile. A observat, cred, pentru că a încercat să-mi spună că i-a plăcut ce am scris, iar tot ce spune el nu e altceva decât crititcă pozitivă, constructivă. Îs puţin prea fericită! Mi-e bine, oarecum.
Cred că voi porni din loc... o să încep să fiu, din nou utilă, cuiva, cât mai curând. Eu încep marţea. În redacţie! :D

Îţi doresc o zi în continuare şi îţi mulţumesc de ocazia de care ai dat dovadă

2011-11-09T02:28:00.000+02:00

O zi faină, îţi doresc! Din inimă, chiar. O scurtă privire peste discuţiile noastre şi toată faţă-mi pâlpăie luminiţe verzi. Luminiţele verzi equals verdy good. Cuvinte ce se-mplântă-n mintea-mi necoaptă, transformă tot într-o căldură resimţită în stern, un nod în gât şi-o muşcătură zdravănă ce lasă-n urmă buze rănite. Vorbesc alambicat? Nu, nu... doar... nu. Ştii, de multe ori m-ascund, că nu ştiu a mă comporta cu oamenii. Mai ales de genul ăsta. Prefer să las de la mine, atât de mult, doar ca să nu mă arunc în discuţii fără sens. Îmi plac polemicile, dar nu certurile. Şi atunci, toţi îşi iau hainele de scandal şi mătură cu mine pe jos. Nu-mi pasă. Aparent. După ce şi-au terminat treaba şi liniştea se lasă, rămân acolo, prăfuită cu praful lor şi-ncep să curăţ c-o substanţă sărată. Uneori, e tare bine. Alteori... nu. Mi-e dor acum de vremea aia când doar scriam. Şi scriam. Şi scrisu-mi era bumerang. Cel mai dor îmi e de timpul în care picioarele-mi mergeau singure, creierul fiind în stare de şoc. Niciodată nu-mi venea a crede că mie mi se întâmplau lucruri frumoase. Parcă se întâmplau în altă viaţă, dar nu a fost mai departe de 3-4 luni. Hai, 5-6.

Îţi doresc o zi frumoasă! Şi un şampon la masa 14, vă rog. Avem nevoie la ceai. Mi-ai inserat muzică-n sistemul nervos, iar acum, nu mai pot scăpa. Am reuşit un micuţ lucruşor, i brought you closer. Ar trebui să fiu mândră de mine, dar nu-s. Nu pot să profit, m-aş simţi vinovată. De aia, nu-ţi vorbesc prima. Îmi plac oamenii lângă care pot tăcea, e aşa de bine. Rar întrezăresc persoane cu care împărtăşesc aceleaşi simţăminte. I wish you could stay forever.

Îţi doresc o zi în continuare şi îţi mulţumesc de ocazia de care ai dat dovadă!

Lately.

2011-11-01T01:19:00.000+02:00

O săptămână încărcată. Nu zic că am fost ocupată cu faza asta cu "jurnalismul", nu, nu, nu. A fost o săptămână încărcată cu distracţie. Sau, cel puţin, doar nopţi prelungite.

Lunea şi marţea nu se pun. Seara de miercuri am petrecut-o cu o bună prietenă, am făcut plăcinte împreună, asta era ideea, oricum, acum, că nu ne-au şi ieşit, e altă parte. O simplă chestie de culise. Joi, mare meci, mare. Am fost şi eu, în sfârşit!!!, pe stadionul Dan Păltinişanu. Adică stadionul echipei Poli. Am intrat fără bilet, şi nu datorită legitimaţiei mele de mare jurnalistă, ci din bunăvoinţa oamenilor ce şedeau pe la porţile alea. Nu am prins de la început meciul, pentru că nu puteam să lipsesc de la cursul meu favorit, ăla care acum e seara la 7 jumate şi ţine până la 9. Meciul a început undeva la 9 fără un sfert, iar stadionul e puţintel mai departe de universitate. Oricum, am ajuns acolo, nu am stat unde voiam eu să stau, la peluza sud, ci undeva în tribune. Sincer, nu m-am dus la meci pentru... meci [Poli - Steaua, 2 - 0], ci, mai degrabă, pentru a vedea galeria aia pe viu. Da, cea mai faină galerie din ţară! Oameni faini. Ce am prins din prima repriză, tre' să recunosc că nu am făcut altceva decât să mă holbez la "huliganii" ce săreau, cântau, fluturau steaguri şi-şi încurajau echipa. Am fost tare entuziasmată de tot ceea ce se întâmpla acolo. Mă rog, am ajuns undeva pe la ora 1 acasă. Ne-am întins la poveşti şi jocuri într-un loc minunat. La jumătatea distanţei stadion - facultate. Loc, ce se întâmplă a fi acel loc în care mă simt ca acasă. Îi tare fain.

În urmă cu vreo două săptămâni primisem, în acelaşi local, o invitaţie la un party, în "cinstea" unei beri proaspăt ajunse la noi în ţară, Grolsch. Party-ul avea să se desfăşoare vineri, 28 octombrie. Nu eram noi tare convinşi că vom şi ajunge. Un picuţ de dezorientare şi dezorganizare, dar ne-am descurcat. Conform spuselor omului ce ne înmânase invitaţia, la intrare primeam două beri. Eh, după câteva cercetări, am aflat că, de fapt, toată băutura din acea seara va fi cam gratis. Nu am crezut. Ajunşi acolo, adică într-o hală, într-un capăt al oraşului, multă lumină verde, cel mai curajos din noi, s-a dus la bar să-şi ia o bere, unde i s-a confirmat cele spuse de mine. Toată berea era moca toată noaptea!!! Ce poate fi mai minunat? Să nu te plictiseşti. Ne-am făcut o mulţime de prieteni noi şi ne-am jucat pe nişte LCD-uri încorporate în nişte mese. Foarte tare. S-au dus orele, cum nici nu ne închipuiam. Ne-am întâlni cu o cunoştinţă cu care am mai fost în locuri grozave, gen sub pod, care ne-a cam invitat în căminul său. Am ajuns şi pe acolo, dimineaţa, cred. Pe la ora 7, 7 jumate eram acasă, în patul meu. A fost tare fain! Nu se prea pot descrie chiar atât de în public ceea ce s-a întâmplat acolo.

Sâmbăta trebuia să fim în trend, aşa că am zis să luăm parte şi la o petrecere de Halloween, mai ales că prietena cu care făceam plăcinte şi care a şi avut tupeu să ceară bere, ea voia să se costumeze. Am ajuns, mai întâi, în acelaşi cămin, din care plecasem în dimineaţa aceleiaşi zile, unde nu ne-am simţit prea bine. Cred că totul era din cauză că nu ne revenisem complet după seara precedentă. Am plecat spre petrecerea de Halloween, nu ne-a plăcut prea mult acolo, deşi concertau cei de la Beat Bang! [mixează DJ K-lu], şi ne-am întors în cămin. Am mai stat cu oameni cu care stătusem şi data trecută, dar de care nu prea-mi mai aminteam. Nici ei nu păreau a-şi aminti. Dar a fost drguţ. Din nou, am ajuns la devreme acasă. Tot pe la 7. Duminica a fost super relaxantă. Simţeam, oricum, nevoia de a dormi, dat fiind faptul că nu dormisem în două zile decât vreo 5-6 ore. Trebuia să recuperez. Oricum, a fost un weekend lung, interesant şi fain. Melodia asta nu mi-o mai pot scoate din cap de sâmbătă noaptea/duminică dimineaţa:

ziua 1

2011-10-26T02:36:00.001+03:00

- Domnule psiholog, am nevoie de ajutor, domnule psiholog.
- Bun, întinde-te pe canapea şi spune-mi ce te supără, care-ţi sunt frământările.
- Nu ştiu ce mă supără. Sunt doar foarte tristă... Şi... nu ştiu, sunt nervoasă mereu. Sunt singură, dar nu în sensul ăla. Nu mă supără faptul că nu am aşa-numitul "partener de viaţă", că până la urma urmei, nu am o viaţă. Sunt singură, dar, am prieteni, am oameni destul de mulţi în jurul meu... Însă, rămân cam singură, uneori. Eu mă strădui să-mi ţin promisiunile faţă de ei, iar ei doar atunci când îmi promit că vor apărea într-un loc, la o anumită oră, de exemplu la şcoala. ei bine, tocmai atunci rămân singură. Şi nu-mi place când rămân singură. Îmi vine să plâng.
Vreau să plâng, domnule psiholog. Dar nu am un motiv... M-am rătăcit...
- Ce te-a adus în faza aceasta, în care simţi că... te-ai rătăcit?
- Păi nu, că eu chiar m-am rătăcit. Eram în oraş şi am intrat pe o străduţă pe care nu o cunoşteam, da' voiam să ştiu unde duce. Şi am ajuns într-un fel de piaţă. Şi nu ştiam pe cine să sun, cui să-i explic cum am ajuns acolo. Eram singură şi de data asta. Niciodată nu e nimeni pentru mine, când sunt la pământ cu nervii. Cred că am nevoie de ei tare mult. Cred că trebuie să mă agăţ de altceva. Să am un plan de rezervă. De asta am început să... cultiv. O fi bine?
- Cum adică?
- Păi, în momentul în care rămân singură, să mă duc la plantele mele şi să le las să-mi vorbească. Dacă mă înţelegeţi...
- Ah, da. La fel de bine, ai fi putut să optezi pentru un acvariu cu peşti.
- Nu, ei nu-mi arată ce-mi arată plantele. Nu m-aţi înţeles. Ele-mi transmit stări... mai ales după ce le... prepar. Şi totul e bine atunci. Sunt fericită. Nu mai am nevoie de nimeni, atunci chiar sunt fericită. Şi liniştită. Şi mă pot gândi la lucrurile importante pentru mine. Sunt conectată cu... natura. Cu toate astea, sunt foarte dezamăgită de propria-mi persoană. Nu mai reuşesc să-mi propun nişte standarde, ţeluri, pe care să le ating. Asta mă întristează cel mai tare. Şi faptul că eu cred în oameni, iar ei, ei se feresc de mine. Şi râd de mine. Şi, nu mă înţelegeţi greşit, domnule psiholog, ştiu că aşa se procedează într-un grup. Eu nu pricep de ce nu mă potrivesc acolo. Nu pot concepe tristeţea asta, pe care o simt în mine. Mă deranjează şi faptul că nu primesc un salut înapoi, iar când ajut pe cineva şi nu mi se mulţumeşte, pur şi simplu, se sfâşie ceva în mine. Nu mă refer la lucruri materiale, ci la un "mulţumesc", fie el şi artificial. Înţelegeţi?
- Înţeleg, continuă.
- Nu ştiu, şi dacă o persoană mă caută doar să mă roage s-o ajut cu un lucru, chiar şi atunci mă simt jignită şi dată la o parte. De ce sunt căutată doar atunci când au nevoie de ajutor? De ce nimeni nu dă un SMS, cu mesajul: hei, ce faci? şi atât? Nu ştiu... ceva se întâmplă cu mine. Am nevoie mare de ajutor, domnule psiholog... mare nevoie, mare... de asta am şi început.
- Ce anume ai început?
- Cu plantele. Le cresc şi am grijă de ele... iar ele-mi mulţumesc. Aşa cum pot. Dar, şi ele mă trădează uneori, îmi amărăsc viaţa, în loc să mă aline. Mă ceartă şi mă fac să-mi fie frică şi să mă tem mai tare. Ce trebuie să fac? Care e marea mea problemă?
- Din păcate, nu mai avem timp. Rămâne pe data viitoare.

declaraţie pe propria-mi răspundere.

2011-10-16T02:07:00.001+03:00

Toată lumea ştie despre tine. Fără să vreau, i-am povestit... ei, lumii. Ai laic iu. Prietenii mei sunt siguri că avem o legătură specială şi că într-o zi o să am eu curaj. Să ceva. Şi azi am vorbit despre tine. Tot fără să vreau. Ai intrat în discuţie şi punct. Pun pariu că, în momentul în care o să povestim doar noi, mă voi fâstâci. Of, de-ar fi aşa uşor. Adică, în teorie, e foarte simplu. Păcat că nu mă pricep în aplicarea ei. Ştiu toată teoria aia pe de rost. Ai putea să mă ajuţi cumva, doar că... lasă. Poate e ok să nu trasăm legătura aia specială prea curând. O lăsăm aşa? Doar să visez până nu mai pot? E mai simplu. Cum am mai zis, într-o postare anterioară, în lumea mea, lucrurile-s faine şi simple. Utopică. E fenomenal acolo. Ar fi frumos să pot acumula experienţă şi în lumea ta, dar nu am curaj. Voi avea. Sau nu. Am avut deja. Mai trebuie să te prinzi şi să faci şi tu ceva. să apari în faţa uşii sau... Nu! Să nu ai. Mă întreb ce culori există acolo, la tine. În lumea ta. Ai verde? Dacă nu ai, nu e ok. Dacă, în schimb, există sub o altă denumire, e totul în regulă. Ce denumire are verdele? O să zâmbesc mereu cu tine. De fapt, vom râde în hohote! Aşa ar fi, dacă cineva ar avea curaj. Vom povesti câte-n lună şi-n stele.. o să fie minunat! O să atingem subiecte din toate sferele vieţii. Va fi superb... Dar nu sunt vitează. Îmi lipseşte acel ceva... Dacă îndrăzneşti... Oricum petrecem timp împreună. Asta a fost o declaraţie sinceră. Ştii că aproape toţi cunoscuţii mă întreabă dacă am încercat? Fără să le zic că aş avea de gând asta... E atât de evident totul... Şi mi se pare că toţi afişează asta. Îmi sare în ochi. Sunt lucruri pe care le văd pe stradă şi fac analogia între acel obiect şi prezenţa ta. O să înnebunesc. Dar, e o declaraţie sinceră pe care ai libertatea să o procesezi... sau nu.

am idei preconcepute.

2011-10-10T14:54:00.000+03:00

Ideile preconcepute mă ajută. De cele mai multe ori. Zic asta, pentru că în mintea mea, un concert de rap, hip-hop, de obicei, nu sună prea bine. Exemplu: BUG Mafia. Ok, am zis hip-hop, îmi cer scuze că am jignit întregul gen, incluzând numele, mai devreme menţionat, în acest sortiment muzical. Da, ăştia nu sună prea bine live. Şi rapul, de care ştiam eu, nu îmi place nicicum. Dar, am descoperit în această extraordinară vară, că îmi place un anumit nene din branşa asta. Prestează sub pseudonimul "raku". Îl ştiam datorită Paraziţilor, ce-i drept, pe urmă a făcut ceva treabă cu un tip în Zale, iar acum e pe cont propriu. Ombladon e omul meu preferat de pe Pământ, după cum cred că ştie jumate de planetă. Aşa că am adoptat instantaneu piesa "căutând", pe care el e colaboratorul lui Raku (nu-i ştiu numele tipului şi mor de ciudă). Puţin dubstep, versurile vin ca din mitralieră, rime interesante. Mi-a plăcut foarte mult. În decursul verii, după cum spuneam, după ce am făcut cunoştinţă cu melodia asta, şi după ce am învăţat-o pe de rost, am fost educată cu privire la Raku. A ajuns să-mi placă tare mult, drept pentru care, în momentul în care am auzit că are concert în Timişoara, ştiam că nu-mi voi face planuri care să se poată suprapună. Voiam să-l aud live, deşi mă gândeam că nu voi fi megamulţumită de prestaţia distinsului domn. Dacă se încurca? Dacă uita versuri? mai ales că are multe şi le dă cam... la un nivel destul de înalt... Interesant e că are piese fără pic de înjurătură, practic, Raku, e o gură de aer curat, o oază în mijlocul deşertului - şi multe alte clişee, care nu-mi vin în minte -, în muzica asta. Vine cu mesaj puternic, cuvinte demne de căutat în DEX, beat-uri faine. Ca să sintetizez, e grozav! Nu ştiam la ce să mă aştept, după cum spuneam. Mă gândeam că lasă publicu' să cânte şi el să zică doar: yeah, yeah. Deşi nu pare a fi artist de genu' ăsta. Anyhow, am ajuns în local (Setup), am stagnat pe acolo, până când, la ora 1, a venit în faţa noastră. A început frumos, cu o improvizaţie, ajutat de DJ Limun. Am întrebat pe cineva cum se numea piesa, că-mi plăcea, la care răspunsul a fost: e doar o improvizaţie, nu e o piesă. Super! M-am făcut de minune... Mi-a plăcut atâââât de tare. Sincer, aş merge la toate concertele Raku, dacă aş putea. Pur şi simplu e genial omu'. Îmi pare rău că nu am dovezi, dar singura lui rugăminte, înainte de două ore de spectacol, a fost: fără poze sau filmări ale evenimentului. Am înţeles că are o mare problemă cu asta. Dar, a fost ok. El spune că nu vrea să-şi promoveze propria-i persoană, ci muzica şi mesajul lui. Mi-a plăcut asta. Deşi, iniţial, am crezut că e doar o fiţă. Dar, mi se pare corect. În fine. Vreau să-i cumpăr muzica, vreau să-l mai ascult. Acum, am în cap o melodie, a lui, evident, care se numeşte "tu schimbarea". E cam super.

as far as i can...

2011-10-09T11:40:00.000+03:00

Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale comunicării, secţia Jurnalism. Am aterizat în anul al doilea. Am un orar destul de aiurea, dar ok, din anumite puncte de vedere... Înainte de toate, săptămâna asta a fost un carusel în care m-am urcat înainte de începerea facultăţii. De ce? Pentru că organizarea lasă de dorit, ca în orice alt loc din ţărişoara mea dragă. Un secretar nu poate să facă puţiiiină cercetare în dosarele alea nenorocite, astfel încât să-şi dea seama că cel puţin două persoane s-au retras. Spun asta pentru că, deşi nu sunt fericita deţinătoare a unei medii ponderate anuale, oarecum, mare, nu am reuşit să intru la buget. Cel puţin, teoretic. La începutul săptămânii, şefa de an mi-a spus că statul îmi va plăti facultatea anul acesta. În următoarea zi, îl întâlnesc pe domnul secretar, care-mi spune că nu există nicio dovadă cum că s-au retras foştii colegi, prin urmare, rămân la "cu taxă". În puţin timp, aceeaşi şefă de an îmi spune că sunt "bugetară" (-25%???), ca după doar câteva ore să mă anunţe că trebuie eu să vorbesc cu cei retraşi, nu înţeleg de ce, dar fie. Anyway, sunt şmecheră că am tricou cu Shledon (TBBT) adus tocmai din Americuţa, de la Liuţa. Şi am fost şi complimentată într-unul din cele mai frumoase localuri timişorene. Am o colegă nouă, cică e prezentatoare pe undeva. Deocamdată nu mi-am făcut o idee despre ea... Poate e de treabă, poate nu... nu ştiu, mă sperie oamenii noi.

Oricum, voiam să spun că cele mai multe lucruri s-au întâmplat chiar azi, mp refer la lucrurile pe care le facem în facultate, am avut curs cu profu' nost' preferat, care ne-a cam dat de muncă. Am de făcut o documentare despre o personalitate locală, cu care, ulterior trebuie să fac un interviu. Cel cu Ada a fost ok, pentru că a trebuit să-l facem prin mail, iar eu avusesem toate datele de care aveam nevoie. Ne-a pus să ne alegem personalităţi locale, deci. Ne-a enumerat el câteva nume, iar noi trebuia să sărim pe ele, să le luăm. Mă gândeam să-mi aleg o persoană pe care o ştiam deja personal, sau na, cu care măcar o discuţie să fi avut, că îmi venea mai uşor. Mă gândeam la Marius Giura sau Robert Şerban. Cu cel căruia românii îi sunt datori cu o mare mulţumire pentru festivalul de jazz de la Gărâna, Marius Giura, am cam avut onoarea de a sta faţă în faţă o dată, încercând să mă facă să-mi dau seama dacă la postul de radio, pe care-l deţinea, vreau să merg pe politică sau administraţie. Iar cu Robert Şerban, am povestit odată la redacţia Orei de Timiş, după care m-a trimis la o conferinţă la Primărie. Şi am şi numerele lui de telefon. Aşa că în clipa în care el a fost pomenit, am ridicat repede mâna, să nu mi-l fure cineva, cum am păţit data trecută cu subiectele pentru documentare. Am de lucru, în concluzie. Şi mâine tre' să-l sun. Să vedem ce şi cum facem. O să fie fain. Şi Marius a fost adjudecat. Cu Marius mi se pare mai complicat... e boem. Dar şi Robert pare. Mă bucur că trebuie să facem ceva concret. Cineva să-mi arunce un reportofoooon, urgeeent!!!

În prima zi în Timi, am plecat să mă "simt bine" cu nişte prieteni. Am ajuns Subpod (am tânjit toată vara după locu' ăsta), Al-kimia, l-am văzut pe DJ K-lu acolo (voiaaam să-l prind live, măcar o dată), iar, până dimineaţa la 6, am fost într-un local de lângă blocul meu. Localul deschis de Viţa de Vie, acum aproximativ un an. :D Da, viaţa e frumoasă, urmează Raku şi Luna Amară!!!

3!!! în blogu' meu...

2011-09-29T17:29:00.001+03:00

Săptămâna asta m-a obsedat o piesă, săptămâna trecută, o alta nu-mi dădea pace să-mi limpezesc gândurile, iar astăzi, de dimineaţa, am auzit una interpretată de Bitză şi Ombladon (:X). Nişte piese care nu-mi vor părăsi mintea. Cel puţin o perioadă. În ordine cronologică, le voi aşeza aici.
Săptămâna trecută am terminat sezonul 2 din True Blood. Nu m-a atras nimic mai mult la serialu' ăsta decât muzica. Therefore, am pus pe repeat piesa numărul 1: Jace Everett - Bad Things

Săptămâna asta, ca să mă dreg după ce ascultasem nişte multă muzică aiurea, am zis, ia să vedem de ce le place unora mult prea mult Morcheeba. Datorită unui site bestial, am aflat mai multe decât voiam să ştiu. Şi cum săptămâna asta am vrut ca fiecare clipă să se dilate, asta fără să apelez la un catalizator al clipelor dilatate, am tot ascultat piesa numărul 2: Morcheeba - Slow Down.

După cum spuneam, de dimineaţă, am fost mai mult decât impresionată să aud un live bun. De dimineaţă, repet. Şi nu orice fel de muzică, ci hip-hop. Bitză scoate material nou, iar piesa propusă spre promovarea albumului ce va să vină e o una în colaborare cu Ombladon. Se numeşte We're gonna make it. Şi voi pune piesa live. Poate doar mi s-a părut mie că sună bine. Dar îmi place.
3. Bitză şi Ombladon - We're gonna make it

dawn.

2011-09-26T04:50:00.001+03:00

Ticăie întruna. Nu se mai opreşte din ticăit, iar ochii mei nu vor să se dea bătuţi şi să se odihnească. Încă mai duc o luptă acerbă cu somnul. Dar, cea mai crâncenă luptă e cea cu mine însămi... Tânjesc după anumite lucruri, iar când ele ajung să fie ale mele, le resping. Am mai povestit despre asta. Tic, tic, tic. Legătura tată-fiică se spune că e una puternică, uneori mai puternică decât cea mamă-fiică. La mine nu e loc de asemenea legături, motivul fiind prezenţele efemere care deţin, pentru o perioadă limitată, locul peste care stă scris cu litere de mână: prieten. Tic-tac, tic-tac. Nu sunt cea mai minunată fiică din lume şi nu am o relaţie strălucită cu familia. Nu-mi place să le arăt ce simt, nici lor, şi nici măcar prietenilor. Nu le pot spune "La mulţi ani!". Tot timpul clachez. Dar, îmi place să stau cu ei. Asta până când tata se decide să facă ceva ce mă forţează pe mine să nu-mi mai placă să fiu acolo. Mă port aiurea. Vreau şi nu mai vreau să plec. Azi era ultima zi cu tata. Ultima zi în care-l mai vedeam până să plec. Nu am vorbit absolut deloc cu el. Şi nu mai am când s-o fac. Într-o oră pleacă la muncă. Mi-aş fi dorit să fiu fata perfectă pentru ai mei, prietena perfectă pentru prietenii mei. Dar nu sunt. Îmi pare aşa rău că nu pot fi cum vor ei. Şi că nu am vorbit cu tata. Sunt ca el. Asta mă enervează la mine. Şi la el. Ştiu cum se simte. Nu am realizat decât acum că nu-l voi mai vedea. Şi eu nu vin des acasă. Poate am s-o fac... Îmi vor lipsi frati-miu şi vară-mea. Şi tata. Şi... ah, acasă nu mai am prieteni. Nu se opreşte din ticăit. Nu am cu cine vorbi la ora asta matinală, singurul prieten adevărat stă pe invizibil. Şi mă evită. Am nevoie urgentă de un psiholog. Nu am fost nici măcar la cimitir. Şi nici la bunici prea mult. Şi nici pe lac. Doar am stat în casă. Şi nici cu Black nu m-am jucat prea mult. Şi nici nu am citit. Şi nici nu am cântat. Tic-tac, tic-tac. Sunt dezamăgită de mine, momentan, domnule psiholog. Dar voi face cumva să nu mai fiu. Voi încerca să mă amăgesc că sunt bună în ceea ce fac. Şi sper să duc lucru' ăsta până la sfârşit. Am încercat să învăţ germană, nu am putut. M-am oprit la jumătatea lecţiilor. Şi acum, vrea doar să plâng. Şi nu pot. E prea linişte, va părea că plâng în hohote. Anul trecut l-am făcut pe tata să plângă. A fost ciudat, el nu plânge şi nu are sentimente. Dar a plâns când ne-am despărţit. Şi era singuru' cu care-mi plăcea să vorbesc la telefon. Nu-mi punea întrebări stupide, pur şi simplu îmi povestea despre el. Şi nu mai apuc să stau cu el, acum. Regret. Am 20, tre' să-mi revin... Am 20 şi încă-s legată de ai mei. I-aş lua cu mine. I-aş îngrămădi pe toţi în bagaje şi i-aş căra după mine, acolo. Sunt patetică. Îmi va fi atât de bine când voi fi acolo, încât voi uita de gândurile astea... Sunt o ipocrită. Sper să reuşesc. Guten nacht, meine schatz oder guten morgen. tic-tac, tic-tac, tic-tac.

Excursie.

2011-09-22T02:17:00.001+03:00

Simt că te-ai schimbat. De multe ori crezi că te-ai găsit pe tine, atunci când te simţi bine în pielea ta, însă după o perioadă în care joci acel rol, descoperi o altă latură şi înaintezi pe un alt drum. Păşeşti cu frică, cu teamă să nu fie o străduţă pe care miturile şi legendele se vor plimba în faţa ta. Ţi-e teamă că nu-ţi va fi bine, că nu te vei adapta, fiind mult prea sigur că vei face cale-ntoarsă. Că o să revii în locul de unde ai plecat. Dar, păşeşti. Stângul, apoi dreptul... faci o pauză, realizezi că e întuneric, dar după alţi 5 paşi, descoperi că ochii ţi s-au obişnuit cu întunecimea şi încrezător, cadenţa creşte. De fapt, nici nu e beznă pe străduţă, iar străduţa e un bulevard. Unul care are multe de oferit. Te grăbeşti să vezi tot ce e de văzut, traversezi şi poposeşti într-un parc. Te aşezi pe toate băncuţele posibile. Îţi place locul ăsta. Îţi place că poţi simţi lucruri pe care nu le-ai simţit în locul anterior, că poţi face lucruri pe care nu le-ai făcut acolo, că ai descoperit diversitatea. Aria ta de confort s-a dezvoltat, îţi dai seama că nu ai fi putut experimenta îndeajuns de multe acolo unde ai fost deja. Te-ai plimbat în întreaga zonă, fericit, mulţumit de sine... Ajungi în faţa unei vitrine şi... te priveşti. Eşti altfel. Dar nu-ţi pasă. În locşorul în care trăiseşi, înfăţişarea de acum, ţi s-ar fi părut superficială. Nu mai eşti placid, eşti tocmai inversul, rebel. Lucrurrile care-ţi păreau revoltătoare în trecut, acum îţi par perfect normale. Te-ai regăsit. Poate asta ai fost întotdeauna. Aşa crezi, cel puţin. Hai, înaintează încă puţin, sunt sigură că am văzut un loc rămas neexplorat până la ora asta. Păşeşte! Cu încredere. Toate etapele pe care le-ai parcurs şi în care te-ai găsit de atâtea ori, ele, nu au fost decât simulacrele eului tău. Încă nu te-ai descoperit, încă mai ai de căutat. Dar nu te concentra pe ce cauţi, aşa nu vei găsi nimic, niciodată. Bucură-te de fiecare uliţă, de fiecare bulevard, parc, de fiecare clipă. Nu te mai privi în vitrine şi nu mai fi speriat. Nu vei reuşi să te găseşti altfel. Du-te, călătoreşte şi bucură-te!

be what you wanna be

2011-09-19T19:28:00.000+03:00

roşu, galben şi verde, culorile ce-mi plac doar combinate. Culorile ce plac tuturor celor ce-l slăvesc pe Jah şi au dreadlocks-uri. Culorile preferate a celor ce preferă oricând un pic de reggae în detrimentul oricărui alt gen muzical. Culorile Păcii. Or smth. Dar nu sunt culorile noastre. Sunt culorile lor, religiei lor, ţării şi muzicii lor. Ce culori ar trebui să existe pe stindardul nostru? Probabil gri... verde... şi încă una. Vreau să-mi găsesc culorile.

01:42

2011-09-16T01:44:00.000+03:00

picioare tremurânde, lipsite de vlagă.
se plimbă în aşternuturile portocalii, de seară.
un gust dulceag, amărui şi alcoolizat
îmi aprinde şi îmi stinge limba.
mintea îmi zboară tot mai des
în lumea mea imaginară.
e bine acolo, presupun...
e bine.

doar iluzii şi vise ce nu vor fi îndeplinite.
acolo m-aş muta pentru totdeauna.
să nu mă supere minciuna,
să nu mă deznădăjuiască adevărul.
să refac zile întregi, ştergând ce s-a întâmplat
să mă adaptez unui rol demult jucat.
o viaţa ca-n poveşti, c-un final fericit.
poate că asta-i tot ce mi-am dorit.
de dimneaţă totul va fi dispărut...
şi gustul, şi visul şi lumea mea imaginară...
e bine, presupun...
e bine.

I.I.U.D.D.

2011-09-13T16:13:00.000+03:00

S-au făcut doi ani. Idolatrizarea fiinţelor geniale, în concepţia celor ce trăiesc azi - pentru că nu se ştie dacă va mai fi o zi numită "mâine" -, e un proces demn de neglijat. Însă idolii nu-i uită tocmai pe ei. S-au făcut doi ani.
Investeşti patru bucăţi ş-un pic de timp în idoli, iar atenţia lor e îndreptată spre idolatrii altor religii. Investeşti degeaba. Poate vor să mai salveze ce mai poate fi salvat. Dar nu au cum, lor nu le pasă. Uitarea vine când nu eşti pregătit, vine încet-încet, se instalează lângă amintiri frumoase, dureroase sau triste. Le câştigă încrederea mai întâi, apoi le câştigă şi pe ele, pe amintiri. S-au făcut doi ani.
Când Uitarea pune stăpânire pe idol, implicit, idolatrul va fi cuprins de Dezamăgire. Abia atunci se crede pierdut, renunţă la tot ce-l ţinea legat la ochi, mâini şi gândire şi se detaşează. Se va agăţa de alte crezuri, va reuşi să supravieţuiască într-un fel. Îşi va da viaţa peste cap. Uneori Uitarea acţionează instantaneu, nu trebuie să treacă doi ani. Vei deprinde noi habitudini şi vei trăi pentru tine. Poate fi greu sau nemaipomenit de simplu. Detaşarea se învaţă.

păi... că... şi... dar...

2011-09-12T00:49:00.000+03:00

A observat cineva cât tărăboi se face pe seama faptului că există undeva în lume o ţărişoară, plină-ochi, cu cerşetori, ţigani şi curve? Nimeni nu ştie sigur locaţia ei, însă. E o ţară de care până şi locuitorii ei fac "caterincă". Da, e România. M-am săturat să aud întruna asta, să-i aud pe toţi cum se plâng de tot ceea ce mişcă în jurul lor. Scoatem piese cu mesaje de tipul: nu ne-am născut în locul potrivit. Păi, pleacă în locul tău potrivit, nene, dacă aici nu-ţi place. Sigur că da, România e o ţară în care poţi muri cu uşurinţă. E o ţară naşpa, în care toată lumea e coruptă şi toţi ne chinuim să facem cumva, doar ca să păcălim sistemul. Oricare ar fi sistemul. Dar, nu suntem curve, cerşetori şi ţigani!!! Noi suntem ăia care vă aprovizionează oraşele voastre italieneşti cu menajere ce au grijă de toţi moşii. Mulţi italieni vin să trăiască aici. Dar, şi mai mulţi italieni ne urăsc. Francezii îi plătesc pe ţigani, doar ca să se întoarcă de unde au venit. Bine că unii sunt slugi pe acolo, şi voi vă bateţi joc.
E ciudat cum ne înjurăm ţara, dar cât de afectaţi suntem când altcineva o face.
Nu sunt o patriotă, în niciun caz. Avem o grămadă de lipsuri, dar, sincer, nu mi-aş dori să trăiesc altundeva. Îmi plac prea mult clădirile din Timişoara. Îmi plac mult prea mult oamenii care zâmbesc pe stradă, aparent fără motiv. Îmi plac multe, multe, multe lucruri aici. Mai ales oamenii care fac tot posibilu' să schimbe câte ceva, astfel încât să nu ne urâm ţara şi mai mult şi creează lucruri care te fac să iubeşti plaiurile mioritice. Îmi plac peisajele de aici. În principiu, îmi cam place tot, mai puţin oamenii ce ne conduc din nucleul patriei. Îmi plac petrecerile de sub pod, localurile super tari din complex... sau nu. Avem oameni interesaţi de artă, oameni interesaţi de ştiinţă, oameni ce vor să evolueze. Avem oameni deştepţi şi faini. Asta îmi place la ţara asta, că oamenii sunt drăguţi. Cel puţin, un oarecare procent din toţi cei ce respiră în interiorul peştelui desenat pe globul ăla de plastic.
Suntem o ţară de... nemulţumiţi, aş putea zice. Avem muzică bună şi proastă. Avem de toate. Avem lucruri bune, dar si rele. Nu ştiu daca e resemnare sau naivitate, dar îmi place tot. Nu aş da la schimb ceea ce am acum pentru alt locşor. Eu vreau să dispară ăştia cu locurile lor potrivite. Eu mă simt bine în ţara asta hidoasă şi nu prea-mi convine să-mi spună unu' că-s păduchioasă... MORI, MĂ!

fericiiiiirrrrreeeeee!

2011-09-09T20:05:00.000+03:00

Am picioarele reci tot anul. Mereu am picioarele reci, cu excepţia zilelor când ies din sala de sport. Sau atunci când mă megagrăbesc. Dar, în rest, tot timpul am picioarele reci. Însă, niciodată nu mă bucur aşa de tare că le am. Reci. Astăzi, am rescos pilota, că-mi era frig. De dimineaţa de la 10. Am ieşit afară şi bătea vântu'. Şi mirosea frumos. Nuci verzi zdrobite, struguri aproximativ copţi, degete înverzite şi nori gri. Ah, plus mirosul frumos! Plus că luni o să merg la liceu. Am auzit că doamna toamna e prin apropiere. Vine toamna, daaaaa!!! Îmi place anotimpu' ăsta de mor odată cu frunzele copacilor!

Mă simt un copil înfofolit, asta înseamnă confortabil, în limbajul meu.

meci, imn, gazon. made in romania.

2011-09-07T13:59:00.000+03:00

Mare meci, mare! Se întâmpla aseară, un meci senzaţional se preconiza că va avea loc pe bijuteria nou-achiziţionată a Bucureştiului, Naţional Arena. Am renunţat, în principiu, la ieşirea mea zilnică, doar ca să fiu naţionalistă şi microbistă. Sincer, singurul motiv pentru care am vrut să mă uit la meci, a fost bijuteria mai sus menţionată. Pe urmă, să văd un spectacol, atât în teren, cât şi în tribune. Galeria ar trebui să fie responsabilă cu încurajarea echipei, cu atmosfera specifică unui meci de fotbal. Aici nu mă refer la galeriile echipelor bucureştene, pentru că, de cele mai multe ori, punctul culminant e atunci când încep să se bată între ele. Un lucru care nu ar trebui să aparţină celor din Capitală, ci sălbaticilor. Atmosferă din tribune a fost... jalnică. Ori pe televizorul meu nu a fost redat meciul în mod corect. O galerie trebuie să facă spectacol. Poate provincia crede asta. Poate doar în provincie se găsesc suporteri care-şi iubesc echipa. Dar, destul despre galerie, şi, ca să fiu în trend, să vorbim despre IMN.

Imnul a fost cântat de Marcel Pavel. Mă aşteptam să facă pe imn, ce face şi pe piesele lui. Să lălăiască. Dar ca un tenor cu 10 pe linie la Conservator.Şi grimasele lui, desigur. Eh, tacâmul a fost complet. Cică a greşit imnul, oda menită să îmbărbăteze echipa naţională, Steaua, şi să-i trimită la luptă!!! Na, acum ce să zic, l-a lălăit şi pe ăsta. Oamenii sunt aşa de previzibili. Eu ştiu că, de fapt, Marceluş a vrut să făurească din imnul naţional, un nou hit care să rupă gura târgului. Însă, mai întâi, a franţujilor. Nu ştiu dacă şi-a atins ţelu', dar, cu certitudine, a făcut valuri - nu ca alea din tribună - astăzi, Prefectura Capitalei a anunţat că FRF şi Marcelino trebuie să plătească 5.000 de lei. De ce? De căciulă. Motivul e simplu: Marcel Pavel a cântat aiurea. Dar mă întreb, de ce se autosesizează Prefectura acum? Da, a fost un meci teribil, gazonul ne-a făcut de tot râsu', iar cântecelul de început, a fost cam pe lângă. Dar nu foarte. Prefectul Bucureştiului, vrea ca federaţia să plătească (şi, după mine, poa' să şi moară) şi şi domnul cântăcios premiant, că, cică, Imnul nu trebuie să sufere modificări. BUUUUUN! Atunci, de ce la ziua naţională celebrată de noi pe 1 decembrie, putem auzi pe teve "Hai, dejteaptă-te, române!!! fără număăăăăăărrrr!!!" Acolo nu ar trebui să se autosesizeze? nu ştiu, întreb doar. Sigur, imnul varianta Pavel de aseară mi se pare bestială comparativ cu cele enşpe mii de variante, puternic modificate la fiecare 1 decembrie. Nu ar trebui ca de ziua naţională imnul să fie intonat corect, iar el să aibă o importanţă mai mare atunci? uatevăr...

Ganzonul... of Doamne! Mai bine jucau pe nisip...

Cam aşa ar trebui să fie o galerie, împreună cu echipa, ar trebui să formeze un întreg. Chiar dacă echipa e în liga a doua:

iar aşa a sunat noul hit al lui Marcel Pavel:

Marcel Pavel a dat de pamant cu imnul national

Vezi mai multe video din incredibil

ţine minte.

2011-09-05T03:28:00.000+03:00

pur şi simplu mi-e dor. mi-e dor de big bang-ul meu. big bang-ul meu e Viţa de Vie. Cu ei a început totul pentru mine. mi-e poftă de Praf de stele şi de Un om c-o chitară şi de Totata şi de Visare....

Tocmai mi-am ales piesa preferată, din toate celelalte piese preferate, marca Vdv.

da, simt că rezonez cu mesajul melodiei ăsteia, mai ales acum. Aş mai sta o oră-două de poveşti cu cei de-acasă... aş vrea să pot ...

hai să mai promovăm muzică românească, episodul 3

2011-09-02T17:54:00.000+03:00

Aseară mi s-a propus să ascult o piesă dedicată tuturor creştinilor falşi. Foarte bună piesa, semnată Deliric1 şi Silent Strike. Sincer, iniţial nici nu am vrut să o ascult, era prea târziu, iar oamenii care chiar se ocupă cu rap şi hip-hop - nu mă refer aici la papiţoii cunoscuţi de toată lumea, gen BUG sau Puya - ştiu să-ţi stimuleze creierul şi te pun pe gânduri. Îţi ridică întrebări, e oarecum filosofie în versuri. Cel puţin pentru mine. Necesită multă atenţie fiecare vers. Mult simbolism acolo, lângă adevăr. Era ora două şi nu aveam chef să stau să mă gândesc la ceea ce voia să zică artistul respectiv. Dar, am acceptat să ascult, asta se întâmpla doar pentru că auzisem "Silent Strike". Măcar aveam să ascult un negativ bestial. Am dat play şi am rămas şocată. Aşa ceva, mai rar.
Da, creştini falşi, avem cu duiumul. La fiecare pas e câte unu'. În principiu, toţi creştinii sunt falşi, ipocriţi şi aşa mai departe. E vorba aia: nu există pădure fără uscăciuni, care se aplică şi aici. Uscăciunile sunt cei puţini care chiar cred şi urmează toate ritualurile specifice religiei. Dar sunt prea puţini. Anyway, mi-a plăcut tare mult atât mesajul, cât şi muzica. Vreau să cumpăr albumu' ăsta!

100

2011-08-30T21:29:00.004+03:00

Draga de Pikchiu mi-a trimis o cărticică grozavă zilele astea. O cărticică ce-mi va schimba viaţa, dacă o voi asculta... sper să mi-o schimbe. nu zic că nu am tot ce mi-am dorit vreodată, adică muzică în căşti şi oameni minunaţi în jur şi linişte şi multe lucruri ce mă fac să zâmbesc, dar sper să fiu foarte bună în tot ce fac. asta vreau. vreau să ating un nivel destul de înalt, vreau să nu îi dezamăgesc pe ai mei, vreau să aflu mai multe, vreau să învăţ multe.

Cărticica e "The Secret - învăţături zilnice" de Rhonda Byrne şi are câte un sfat sau o îndrumare sau doar o învăţătură, iar pentru ziua de azi sfatul e: scrie pe o foaie de hârtie 100 de motive pentru care eşti recunoscător şi încearcă şi să simţi starea de recunoştinţă. Asta am făcut. acum. mă simt mai bine. nu ştiu dacă va trebui să fac asta zilnic, dar, a fost complicat. 100 e destul de mult. şi 10 e mult. dar, a fost ok. mâine e miercuri şi nu ştiu ce mă aşteaptă. voi vedea mâine...

mulţam pikchiu! mă voi revanşa >:D<

2,30

2011-08-26T19:06:00.003+03:00

Dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai frumos moment din toată vacanţa mea, m-aş gândi să răspund că se întâmpla noaptea la ora 2 jumate.

Azi-noapte am ieşit afară, nu puteam să dorm de la căldură. Am vrut să stau pe bancă şi atât. Pe bancă era bunica-mea. M-am aşezat lângă ea şi ne uitam la stele... ele au luat curând formele poveştilor ei. Mi-a explicat o mulţime de lucruri... Mi-am dat seama, din nou, că sunt atât de norocoasă să existe omu' ăsta în viaţa mea. Şi că da, sunt o ignorantă... În loc să mă gândesc la cum să petrec mai mult timp cu ea, eu mă gândesc doar la ce dorinţe să-mi îndeplinească Universul... Oh. Un om mai minunat ca ea, nu prea am întâlnit. Un om care ştie să glumească, care îmi ridică mereu moralu', singurul om de care chiar îmi e dor când sunt departe de el. Bunica mea e bestială!

E matrioşca mea verde, pe care-o port la chei, în felu' ăsta e mereu cu mine. A trecut prin atâtea lucruri în copilăria ei, iar când mi le povesteşte, rămân şocată. Uneori îmi povesteşte acelaşi lucru, de mai multe ori, dar foloseşte aceleaşi cuvinte... tot timpu'.

Are o fata rotunda care nu-i trădează vârsta. E micuţă. Ca o matrioşcă.

Ne-am răcorit afară şi ne-a şi venit somnu'.

ich bin...

2011-08-24T16:21:00.003+03:00

o sticlă. două sticle.

prima cu apă-bocnă, a doua cu sirop printre cireşe.

Ich încerc să învăţ Deutsch. Aber ist greu.

Ştiam cândva germană... aveam vreo 14 ani. În şase, am uitat aproape tot ce-am învăţat atunci. Mi-e dor să spun ceva frumos scuipând. Mi-e cald şi, demult, ne băteam cu apă. Acum, mă bate doar gându' unei bătăi cu apă. Am primit o leapşă, frumoasă, aber... o să-mi ia un timp până o voi şi posta. (Pikchiu, stai liniştită, o fac :D)

Mi-am spus că de la 20 de ani îmi începe viaţa, dar nu fac nimic decât să trândăvesc pe canapea şi să mă uit non-stop la seriale. La şase zile de la începutul noii mele vieţi, am făcut ceva ce nu voiam să fac cândva... am purtat o rochie. Şi nici măcar nu era verde, e albastră. Nu, nu am dovezi... Nu am îndrăznit să-mi fac poze în rochie. E dintr-aia... de vară. O vară plictisită. Nimic nu se întâmplă aici. Vara se evaporă lucruri şi oameni. Zici că-i Vestul Sălbatic aicişa.

Va trebui să-mi fac curaj şi să ies afară. Îi musai să ies... Dar e cald... şi... nu mai pot... respir O2 la mâna a doua... Das ist nicht gut. Am făcut brăţări... şi o să mai fac... Şi mi-am dat seama de ce nu mi-a urat un om important, pentru mine, "La mulţi ani"... cică nu face urări din astea. Ori uită, ori nu i se pare în regulă. Ştiu eu de ce-l venerez. Şi nici nu l-am întrebat, şi nici nu i-am bătut vreun apropo... Ach!

lkjnzunlkjş

2011-08-16T23:04:00.002+03:00

îmi place să colorez cu noduri. de cele mai multe ori mă dor. fac cârcei la degete. şi ochii mă dor.

de la noduri.

colorez cu noduri pentru mâini. să înfăşor încheieturi.

sunt ceea ce mulţi ar cataloga: designer de mâini. designer pentru mâini.

nu, nu fac noduri pentru mâini, ci noduri să acopere mâinile.

îmi place să colorez cu noduri pentru mâini, până mă dor ochii.

nu de la culori. de la noduri.

if only

2011-08-14T02:46:00.000+03:00

Mi-am stabilit un ţel. Mi-am dat seama ce vreau să fiu. Tocmai am decis cum arată viitorul meu. Nu, nu visez la o familie şi să am enşpe copii. Imaginaţia mea nu merge atât de departe.

Poate, dacă încerc să văd părţile bune din fiecare om, chiar şi părţile mele bune, aş putea schimba ceva. Nu lumea, evident. Deşi cred că lumea se schimbă în fiecare secundă. Îmi voi schimba viaţa. Voi avea mai multă încredere în mine şi lucrurile pe care le voi face. O să am mai mult curaj, mai multă voinţă, devenind un om exact aşa cum am sperat cândva să fiu. Niciodată nu am fost preferata cuiva. Chiar dacă mama ar citi asta, tot o scriu: de când s-a născut fratele meu, el a fost preferatul ei. Şi al tatei. Şi al întregii familii. Eu am fost doar sora mai mare care trebuia să aibă grijă de el şi să-l ia peste tot pe unde mergea ea. Am avut noroc cu bunicii. Pentru ei eram o persoană bună. La şcoală, am fost o elevă mediocră, cu toate astea simţeam o oarecare simpatie din partea unor profesori, datorită cărora sunt la jurnalism acum. Şi nu e vorba de vreun prof de română, nu, nu, nu. Acum, vreau să mă transform în preferata mea. Să mă plac măcar un pic mai mult decât îi plac pe prietenii şi oamenii din jurul meu. E ok să fii aşa. Cel puţin, aşa am auzit. Trebuie să cred eu mai întâi în mine, iar ceilalţi vor vibra în modul în care energia mea le spune să vibreze. Vreau să fac multe lucruri şi vreau să nu mai dau înapoi de la nimic! Eu îmi controlez viaţa, nu alţii! O să am o viaţă bestială!!!

Hei, viaţa mea tocmai a început!!!

god damn it!!!

2011-08-13T00:09:00.005+03:00

Ok. Pe AXN se difuzează sezonul 9 din Stagiarii, which is ultimu' şi asta mă cam foarte întristează. De ce? Nu ştiu, dar am nervi. Am început să îl reiau. Ca şi cu The Big Bang Theory. Again and again. Am încercat să văd How I Met Your Mother, daaaaar... neah. Sunt amuzanţi tipii, dar prefer să apară sezonul 5 din TBBT.

Oricum, ieri am redescoperit muzica Paraziţiilor. Am ascultat ce am ascultat. Se pare că muzica - a lor, cel puţin - instigă. Dacă nu erau oamenii ăştia poate nici nu aveam prea multă poftă de... citit. De căutat. Dacă nu era Viţa de Vie, pentru mine nu exista "formaţia vocal-instrumentală" Paraziţii. Stoooop. Iarăşi am deviat. Ideea e că după ce am ascultat vreo două albume, m-am enervat. Foarte tare. Voiam pur şi simplu să-i strâng pe toţi oamenii pe care nu-i sufăr, într-un loc, şi să le induc o oarecare stare de agonie. Pe urmă am dat play sezonului 3 din Scrubs. Şi m-am mai liniştit.

Trebuie să mă reorientez. Să caut muzică fără mesaj şi seriale jalnice (cum ar fi Modern Family).

În altă ordine de idei, după ce am văzut cum ar trebui să arate o conversaţie om - om, în epoca în care am marele noroc să respir, am realizat ceva super important: sunt proastă. Toate discuţiile purtate de mine sunt puerile şi fără sens. Nu pot vorbi cu termeni elevaţi. Nu pot vorbi despre nimic. Nu mai caut o persoană după o perioadă mai îndelungată în care nu ne-am vorbit, iar înainte de asta eram foarte buni prieteni. Sunt naşpa. Vreau să am prieteni, dar îmi doresc aşa tare să fiu lăsată în pace. Mă urăsc, mă urăsc, mă urăsc.

Mă voi reîntoarce la făcut brăţări, cântat o singură piesă, învăţată pentru o persoană super, restul melodiilor nu-mi mai par melodii. Şi da, voi suspina după Turk. Mult.

căci aşa mai fac când sufăr... mă alin.

2011-08-08T04:57:00.005+03:00

În seara asta am realizat ceva ce trebuia să fi făcut de mult timp, dar nu mă voi plânge aici cu privire la acest subiect. Şi pentru că respectul de sine e undeva la demisol, voi încerca să mă dreg împărtăşind cu cei care nu au altceva mai bun de făcut decât să acceseze tentativa nereuşită de blog, care este, şi voi posta ceva interesant. (believe it or not, you've made the right choice!)

Acest lucru pe care-l voi posta va fi motivul pentru care nervul optic va pulsa de fericire - dacă e posibil aşa ceva -, iar pata oarbă îşi va dori să fie capabilă să perceapă imagini - îmi cer scuze pentru lipsa de acurateţe de care dau dovadă, dar multe noţiuni ce ţin de biologie şi anatomie sunt uitate deja.

Tastez aici despre proiecţia 3D de acum aproximativ o săptămână, ce a avut loc pe Muzeul de Artă din Timişoara. Nu am fost prezentă în Piaţa Unirii, ci, mai degrabă, la peste 190 de km distanţă, dar totuşi... Mi-a făcut zilele suportabile.

Proiecţia este oarecum premieră în România. Zic "oarecum" pentru că a mai fost una în Cluj, însă nu a fost la fel de reuşită ca aceasta. Dar vai, se pare că laud mult prea mult proiecţia. Trebuie să vin cu dovezi. Şmaf!

fullscreen, please!

minunat sau ce?

Suntem copii, de-acum vom fi...

2011-08-04T18:48:00.006+03:00

Nu-mi place să mă uit la fotografii şi nici să fiu fotografiată. În pofida acestui fapt, am îndrăznit să clicuiesc, constrânsă fiind de o amică, astfel încât am dat peste nişte poze ale unor cunoştinţe comune de-ale noastre. Poze făcute aşa cum trebuie, cum se poartă, în zilele noastre, adică: botic, întinsă pe jos, cu spatele arcuit, adevărate bestii ce se iubesc cu aparatul foto. Ok, se poartă, ştim cu toţii, dar ar fi o chestie interesantă dacă pozantele ar fi fotomodele, doar că nu sunt. Aceste modele wannabe au puţin peste 8-9 ani şi nu trec de 11.

Nu pot pricepe cum au ajuns ele să facă acele pictoriale, nu înţeleg cine le-a inspirat şi cine le-a sfătuit. Care sunt modele lor în viaţă şi de ce acea viaţă nu e normală? Pe vremea mea, copiii se jucau, asta le era treaba. Se jucau până oboseau, luau o pauză şi reveneau la joaca lor ostenitoare.

Da, acum exagerez, evident că ei se mai joacă. Dar pe laptopul roz procurat de tatăl mult prea mândru de fiica sa, care habar nu are să vorbeacă, însă tastează de zor pe mess. Bineînţeles că cer prea mult de la un copil. Dar, pe mine mama mă păcălea de fiecare dată cum că dacă fac un anumit lucru, voi primi ceva în schimb. Şi de cele mai multe ori, nu primeam. Dar, asta nu m-a împiedicat să ies la joacă. Şi să cresc. Şi să respir.

E doar o slabă impresie de a mea, cum că, în ziua de azi, copiii sunt prea răsfăţaţi?

Oricum, am observat că Hannah Montana asta schimbă tot. E mult prea mult roz în jurul meu, şi s-a demonstrat ştiinţific că această culoare instigă oamenii la violenţă. Serios. De asta piţipoancele au botic, pentru a emana violenţă şi dacă nu mă placi, vei suferi - am desluşit întregul mister ce plana asupra conceptului "cocalar - piţipoancă".

Se spune că ne naştem egali, că avem aceleaşi drepturi. Am fost lăsaţi să credem asta, iar sintagmele au fost valabile o perioadă. Toţi eram frumoşi în ochii propriilor noştri părinţi, asta până când s-au inventat concursurile de frumuseţe. Nu mă refer la cele Miss Universe, ci la cele pentru copii. Asta mi se pare destul de aiurea. Ar trebui interzise. Ok, e bine să fim competitivi, dar ne putem concentra şi pe altceva în afară de frumuseţea exterioară??? Nu cred că e prea bine nici pentru fetiţele alea de 3-4 ani care participă. Ce viaţă traumatizantă vor avea. Dacă nu câştigă îndeajunse concursuri, se simt ca naiba! Nu e mai bine să se simtă ca naiba, în cazul în care iau note mici la şcoala? sau... nu ştiu.

Eu, una, m-am săturat să trăiesc într-o asemenea perioadă, în care, fiecare fetişcană se crede model. M-am săturat de boticuri, poziţii cât mai obscene în faţa unui telefon mobil sau web-cam. M-am săturat de falsitate, de toate astea şi muzică de consum.

Cel mai rău, e faptul că această boala, care a cuprins întreaga planetă, nu are leac, antidot.

TBBT :)

2011-08-03T02:21:00.000+03:00

DA! Recunosc tot! Voi spune totul, deşi mi-e ruşine cu faptul că am putut fi aşa. Regret deja ceea ce am făcut în urmă cu vreo două-trei săptămâni. Regret amarnic. Dar ştiu că asta nu va schimba cu nimic delcaraţiile mele anterioare. Am pus la îndoială ceva ce nu trebuia. Cum să spun după doar un sezon că nu-mi place The Big Bang Theory??? Cuuuum? Da, ok, nu e Friends, dar... e fain! Recuuunooooossssc!!! Vreau să văd sezonul 5 şi nu am răbdare până în septembrie. 22 septembrie. AAAAAAAAAH! Nu mă mai sufăăăăărrrrrr!!! Gata, mă calmez.

Sheldon Cooper e de vină!!! E muuult prea bun. Penny mi se părea falsă, Leonard încă mă enervează, iar Howard şi Raj sunt amuzanţi. Cele mai tari episoade, mi se par a fi cel în care Howard, Leonard şi Raj merg să vadă o ploaie de meteoriţi, pe undeva cu cortul, în timpă ce Shelly rămâne acasă cu Penny. Sheldon e bestial! Atât am de zis. E super fain când aştia sunt fumaţi şi-şi spun tot felu' de tâmpenii, dar si cel in care Penny îl cam îmbată pe Sheldon, înainte ca el să urce pe scenă, unde trebuie să ţină un discurs, numai că ilustrului fizician îi este puţin frică să vorbească în public. După ce Penny îi oferă antidotul fobiei lui, acesta începe să facă tot felul de glume pe scenă. Sheldon e beat şi e un deliciu să-l vezi făcându-şi... treaba. :)

Din păcate Youtube nu mă lasă să postez clipuri sau secvenţe din serial... pot pune un singur lucru, şi anume...

hai să mai promovăm muzică românească... episodul 2.

2011-07-31T04:01:00.004+03:00

Am răsfoit şi am răsfoit până ce am dat de o postare. Înainte de toate, am tras nişte concluzii: blogu' ăsta sucks!!! Dar fie. Am văzut că pe la începuturile lui postasem ceva de gen: să mai promovăm nişte muzică românească, episodul 1. Nu a ajuns la un al doilea episod. A fost unul singur şi atât. Oare chiar nu ştiu trupe interesante despre care aş putea vorbi? Hmmm... Trupe nu, dar artişti, oarecum.

Nu mă pricep la hip-hop sau rap, însă mă atrage ceva, nu ştiu ce, dar mă atrage piesa Căutând a lui Raku, împreună cu preferatul meu din toate timpurile, Ombladon. Din câte am înţeles, Raku nu mai activează în Zale. Nu ştiu motivul. Îmi place cum repuieşte, are o dicţie foarte bună, iar mesajul transmis de el este unul care te face să aluneci din zona de confort, încet-încet, spre periferii şi te cam obligă să-ţi pui nişte întrebări în legătură cu felul în care obişnuiai să vezi lucrurile. Am văzut ce face la Ştirile Libere cu Gojira. Cât despre Ombladon, numai de bine! Omul ăsta e fenomenal, el practic se ceartă cu sistemul, în mod direct, azvârle cu bucăţi de carne în politicieni şi în tot ceea ce lui i se pare defect în mai-mult-ca-perfecta lui ţărişoară.

Spuneam de Căutând, este o piesă interesantă, ritmul îţi va rămâne în cap un timp. Ah, era să uit, are şi un picuţ de dubstep... spre final. :D

Fuse şi se duse.

2011-07-24T00:16:00.004+03:00

S-a alăturat şi ea Clubului 27. Nu credeam că se va întâmpla.

Acum doi ani am văzut, din greşeală, un documentar pe VH1. Era despre muzicienii care au murit, din diverse cauze: droguri, depresii => sinucidere, la vârsta de 27 de ani. Mă rog, după ce au fost menţionaţi toţi cei ce au murit (Kurt Cobain, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Jim Morrison şi Brian Jones - ciudat, în afară de Cobain, numele tuturor începe cu "J") şi cauzele morţii lor, în documentar se preconiza moartea artistei Amy Winehouse, care mai avea doar 2 ani şi împlinea 27 de ani.

Astăzi, mai mult ca niciodată am început să lălăiesc piese de-ale ei. Fredonam melodii întruna, mai mult în gând, că oricum nu mă mai suportă ai mei. Iar azi, prin oraş, evident, venise vorba de droguri şi automat mi-a revenit Amy W. în minte. Şi mă gândeam că a trecut ceva vreme de când văzusem documentaru' acela şi tipa e încă în viaţă. Nu ştiam exact cât timp a trecut, câţi ani mai are tipa. Mă gândeam că am văzut recent un concert al ei şi, desigur, momentele de neuitat din ultimul concert, când aruncă cu microfonul în public. Mă gândeam că ea a reuşit să treacă peste aşa-zisul blestem. Toate astea, chiar azi. În seara asta, ajunsă acasă, deschid pagina de facebook şi văd că o amică din Olanda (care face nişte coveruri Anouk minunate - tipa se numeşte Marijke Mamaril, youtube her) avea postată o piesă de-a lui Amy şi mesajul R.I.P.

Am crezut că e o glumă sau că a înnebunit, după care deschid repede toate paginile ziarelor pe care le citesc şi văd mare ştirea: Amy Winehouse a murit!!!

Fuck it! N-a reuşit să rupă blestemul şi să reziste până împlinea 28. Nu asta e ideea. Ideea e că îmi păare tare rău că s-a dus. Cred că e una din drogatele mele preferate. A fost. Adică, nu o condamnam că se comporta aşa, măcar era o artistă sinceră. O voce cu adevărat bună.

A intrat în marele Club 27.

Pregătiţi-vă de ştiri interminabile cu şi despre ea. O săptămână de acum înainte, mass-media o să vuiască. Păcat.

2011-07-21T18:30:00.002+03:00

Mă cam frământă ceva. În ultimele două zile, doar revelaţii mă întâmpină. Mi-am făcut prietene noi, fără să vreau - daaaa, ştiu, ar trebui să fie un lucru fain - obligat- forţat mi-am dat seama de prietenele astea. Cu voia lor le voi introduce întregii societăţi, deşi ei mi-au mărturisit că sunt cam prietene cu toaaaată societatea necunoscută, dar mai ales cunoscută mie. Ele se numesc: Ignoranţă, Prostie şi Nepăsare. Le cunoaşteţi sau doar pe mine m-au obligat să le fiu tovarăsă?

b-sheet...

2011-07-18T12:34:00.000+03:00

Mi-e asa de dor. Tot timpul mi-e dor, ba de casa, ba de Timisoara. Nicicum nu e bine cu mine. Adica, acum imi este dor sa vorbesc cu anumite persoane, iar cand in sfarsit pot face asta, brusc imi dispare tot interesul ala ce ma macina pentru persoanele respective. In mod evident, cand le stiu departe, mi-e din nou dor. Nu ma inteleg. Pe bune. Niciodata nu sunt multumita. Imi doresc o chestie, ajung sa o am, iar cand acea chestie imi apartine in totalitate incerc sa o indepartez. Poate-mi place sentimental de “dor”. Cum imi place sa stiu ca ma doare degetul pe care a sarit un strop de mamaliga fiarta. Dar s-a vindecat, acum nu mai are niciun farmec. Hm. Vechea mea problema cu practica. Imi place sa stiu ca fac ceva pentru niste publicatii, ma fascina gandul ca voi merge la concerte gratis – in principiu, ca voi merge la concerte -, iar cand mi s-a dat posibilitatea asta, ma gandeam ca vreau ceva serios. Da, stiu, am mai pomenit asta in nenumarate postari, de fapt, numarate, ca totusi, si blogu’ asta are o limita. Insa, imi dau seama ca sunt defecta. Cand lucruri serioase se aratau la orizont, imi doream sa fiu la un concert. Vreau la Gurasada, dar nu pot pleca pentru ca ai mei isi reinnoiesc juramintele. Mi s-a spus ca pot pleca, nimeni nu se supara sau ceva, dar acum simt ca nu pot rata o ceremonie de gen, pentru un festival care se va tine si la anu’. Desigur, voi spune tuturor ca preferam sa merg la fest, ca tot m-a dezamagit. Gasesc eu un nod in papura. Pur si simplu, nu ma mai inteleg, NU TE MAI INTELEG, FIINTA!!! Revino-ti!!! M-am pierdut, mi-am pierdut calea. Nu mai am mentori, nu mai am chef… nu mai am nimic. Nu sunt stresata sau ceva, din contra, prea imi merg lucrurile cum trebuie… Ceva se intampla, fie e sfarsitu’ lumii aproape, fie… Nu stiu. Poate nu am nevoie de mentori, poate am nevoie de… ceva. Nu stiu, zau, ce m-ar putea multumi. In scurta mea introspectie, mi-am dat seama de faptul ca nu sunt deloc realista sau cu o mentalitate implementata de ceva timp, ca am capacitatea de a analiza fiecare lucru, adica tot ce credeam despre mine, toate aceste lucruri sunt doar niste false impresii. Nu sunt realista, din contra… Mentalitatea mea e atat de usor de schimbat. Spune-mi ceva si te cred pe cuvant, nu-mi trebuiesc probe, dovezi. Sunt vai de capul meu. Plus ca, simt ca fiecare om incearca sa profite intr-un fel de maleabilitatea mea. Ca sa nu-I zic prostie. Ajung sa fiu de accord cu lucruri cu care nu as fi de accord in mod obisnuit. Si fac asta doar ca interlocutorul, totodata, omul care vine cu o anumita propunere, sa nu ma vada ca pe un om fara de cuvant. Si nu inteleg de ce fac asta. Pana acum nu-mi pasa de nimeni. Nu-mi pas ace credea cineva despre comportamentul meu, despre propria-mi persoana. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Am impresia ca tot ce se intampla, dar ABSOLUT TOT, e o mare conspiratie. Care-I faza??? Criza de la 20 de ani??? Probabil. Dar eu nu simt varsta in vreun fel… De multe ori stau si ma gandesc cati ani am de fapt. I’m officialy a freak. Si nici nu am folosit diacritice… aaah!

Cum ai schimba lumea, dacă ai putea?

2011-07-10T21:12:00.004+03:00

Noi vom schimba lumea, nu te mai lua tu după toţi fraierii!!! Asta mi-a spus recent un distins domn la vizualizarea unei recenzii de-a unei tipe (colegă cu mine) care a început să lucreze, pe bune, la un ziar local şi care preferă să folosească clişee precum: concert incendiar, a încins atmosfera, etc... eu, eram un pic cam confuză cu privire la faptul că, deşi nouă la facultate ni se spune să încercăm din răsputeri să evităm astfel de şabloane, ea le cam utiliza. Plus că e şi plătită pentru asta. Am cerut o părere avizată, iar răspunsul a fost cel citat la început.

Să schimbăm lumea e lucrul pe care ni-l dorim cu toţii. Dar cum o schimbăm dacă alegem asta? Ce aducem în plus, ce eliminăm? Schimbările aduse vor consta în nuanţe, culori reci sau calde? Vor consta ele în culori? care vor fi lucrurile concrete? Vom salva copiii din Africa?

M-am tot gândit. Ok, schimbăm lumea. Dar cum? Cum mi-ar plăcea mie să arate lumea în care eu trăiesc? Sincer, în afară de corupţia, care în ciuda faptului că e atât de evidentă, este şi lucrul fără de care lucrurile nu prea ar merge, pentru că avem implementată ideea de şpagă şi/sau lasă bă, că iau eu Bacu' aşa mi-a promis profu' când i-am dat banii de protocol, ne scoatem noi sau dacă nu-i dau ceva asistentei şi doctorului, dar mai ales anestezistului s-ar prea putea să mor pe masa de operaţie... Bun, ar fi perfect să nu mai existe corupţie şi toate lucrurile să meargă foarte bine, să fim toţi corecţi, să nu ne simţim jenaţi să mergem zâmbind pe stradă, gândindu-ne că oameni ce trec pe lângă noi se gândesc că suntem drogaţi (mi s-a întâmplat să merg pe stradă cu un grup mai măricel şi râdeam, iar unii au început să strige după noi: etnobotanicilor!!!), ar fi superb, de asemenea, să spunem tot ce gândim, dar tind să cred că ar fi un întreg haos. Toată lumea ar face ce ar vrea, nimeni nu s-ar mai înţelege cu nimeni. E rău cu rău, dar mai rău fără rău, asta e singurul proverb care cred că se aplică oricărei situaţi, însă cu precădere acestei situaţii. Dacă vreau să nu mai existe atâţia proşti? evident, vreau asta, dar am fi o ţară de pseudo-intelectuali.

Nu ştiu ce aş schimba la lumea mea. Cred că e bună aşa cum e. Nu e corectă, nu e superbă, dar poate nici nu are nevoie să fie altfel. Mi-ar plăcea să fie o dâră ce delimitează zona underground de mainstream, şi aici nu mă refer doar la muzică, ci şi la locurile pe care le frecventează unii. Spre exemplu, în Timişoara sunt o mulţime de locuri faine, care par să fie doar pentru oameni ce nu ascultă chiar de toate. Ei bine, au cam fost invadate de piţipoance şi cocalari. Până şi locul cel mai mişto de acolo e suprasaturat de ei, de la o vreme încoace.

Mi-ar plăcea să pot schimba mentalităţi sau sistemul sanitar. Să nu-mi mai zbiere o prietenă: Cum să nu vrei o ţară ca afară?! Vrei o ţară ca afară?! păi, pleacă afară, atunci! Nu sunt patriotă şi nici de acord cu ce se întâmplă pe plaiuri mioritice, însă sunt realistă sau, cel puţin, asta îmi place să cred. Nu vreau, dacă aş fi vrut, aş fi plecat, nu? Eu sunt cam chioară, dar nu îndeajuns încât să nu văd o parte din valorile care încă mai există la noi în ţară, lucrurile frumoase ce se construiesc... Da, sistemul sanitar, de fapt, tot ceea ce se poate numi sistem la noi în ţărişoară sucks. Astea da. Dar nu-mi luaţi muzica şi locurile frumoase unde merg să-mi hodin ghioambele. Din perspectiva asta, totul e minunat.

Da. Gata! Cred că mi-am dat seama ce ar trebui schimbat la lumea asta. Întregul sistem. Şi colicu'* să fie la fel peste tot. Nu să mă rog eu de oameni plecaţi în ţări străine să-mi aducă colic de pe unde sunt ei, doar ca să-i simt adevăratul gust. Pentru mine colicul e elixirul vieţii. Nu vreau să mă mintă românii că, de fapt, colicul are gustul ăsta. Ştiu că e altfel, în realitate. Cola, un mit al epocii moderne. Doar în capul meu.

Vreau să schimb lumea, da, dar mai întâi explicaţi-mi de unde să încep şi, mai ales, cum să o schimb.

Ceva ce nu aş schimba... oameni ca nenea:

colic = coca cola. cola mic, in principiu.

hodin ghiombele = odihnesc membrele (superioare şi inferioare)

nothing inside

2011-07-09T00:33:00.004+03:00

Mă simt naşpa.

Că tot făceam eu o analogie între oameni şi maşini, deşi nu-mi plac maşinile şi nu am nici cea mai vagă idee despre întregul proces al punerii lor în funcţiune, de ceva timp mă simt ca o caroserie ruginită.

Mă întorc la analogie. Toată lumea e atrasă de caroserie, nu şi de ce e sub o capotă. De asta ar trebui să fie interesat un posibil cumpărător al unei maşini, de ce este sub capotă şi, implicit, cu ce e umplută caroseria.

De vreo două trei zile, deşi am parcat pe tărâmul pe unde am condus mai mereu, până acum aproximativ un an, mă simt ca o maşină inutilă. Sunt parcată la marginea drumului, ruginită şi cu farurile căzute. Ar trebui să dau o liniuţă cu restul, dar mă simt dată la o parte, ca şi când toată lumea complotează împotriva mea.

E aiurea. Cât am fost la Timişoara, mă simţeam utilă şi fericită. Aici, se pare că oamenii pe care mă bazasem, m-au cam dat la o parte şi se comportă ca şi cum eu nu mai exist. Îi spunem Mercedesa. Mercedesa, după ce că e frumoasă şi are toate calităţile posibile, cât conduceam împreună prin Timişoara, îmi era prietenă. Aici... e distantă, ea mă pune pe marginea drumului.

Mă simt aşa de singură. Atât de singură şi inutilă. Mi-e dor de maşina mea pereche, cu un an mai veche decât mine. Duda a trecut oceanul, şofează prin alte locuri, alte plaiuri. Celelalte două maşini cu care mai băteam şoselele Timişoarei în lung şi-n lat, şi-au găsit perechile, de asemenea şi acum hălăduiesc împreună prin locurile noastre preferate.

Cel mai aiurea e că nu am cu cine vorbi şi cui să-i povestesc toate astea. Nu e nimeni care să vină cu un sfat. Doar scriu. Incoerentă mai sunt.

Vreau să nu mă mai simt goală pe dinăuntru sau străină în locu' ăsta. Vreau să pot fi iar bobo, Iuliana sau Iulica.

to fest or not to fest?

2011-07-06T02:01:00.004+03:00

Se presupunea că am un plan pentru cum îmi voi petrece această primă vară ca studentă. Ei bine, nu stau într-un mare centru universitar de obicei, ci într-un loc unde e doar foarte mult verde vara. Iarna, mult noroi doar. Nu am un plan. Aveam o schiţă, nu prea bine definită, însă aveam o idee... mă gândeam intens la un fest care are loc în apropiere. Mă gândeam să dau o fugă la Gărâna Jazz Festival, dar, evident, nu am cu cine împărţi un cort în acea perioada. Nu sunt doritori, nici măcar oameni ascultători de un pic de jazz... Mă rog, ideea era să mergem cu cortul, dacă se nimerea şi un fest de jazz, era perfect. Bun, m-am bazat pe festul superb ce va avea loc la sfârşitul lunii iulie, undeva lângă Deva, deci, aproape de mine. Vin peste 20 de trupe şi artişti din muzica românească, printre care: Viţa de Vie, Byron, Luna Amară, Implant Pentru Refuz, Blazzaj, Şuie Paparude şi mulţi alţii. Mă vedeam deja acolo, dar am cam ajuns astăzi acasă. Unde, evident, visarea a fost întreruptă, iar eu am fost reanimată, readusă la realitatea, care a fost mai crudă decât sushi (nici nu ştiu cum arată sushi:)))). Nu prea pot ajunge. Unchii mei sărbătoresc 25 de ani de când s-au căsătorit şi vor să organizeze ceva special. Un fel de mini-nuntă, la care sunt prezentă. S-a Stabilit că sunt prezentă deja, iar eu nu am voie să plec nicăieri.

Simt că iar mi-a fost furată o bună parte din independenţă. Cum ajung acasă, cum trebuie să mă simt altfel. Ca şi cum ar trebui să mă comport diferit. Mama s-a speriat data trecută când am fost aici, în vizită... Credea că dacă eu cunosc drogaţi, mă şi droghez. Lucru TOTAL neadevărat. Niciodată anturajul nu m-a determinat sa fac lucrurile practicate de el.

Simt că iar trebuie să dau explicaţii pentru tot ce fac. Nu îmi place asta. Vreau, pur şi simplu, să plec. Să pot decide eu dacă merg la nunta aia sau merg la fest. Vreau să fi fost măcar anunţată: Băi, oricât de tare îţi doreşti tu să mergi acolo la festival, şi deşi mi-ai spus de el de mult timp, nu poţi să mergi, pentru că se întâmplă chestia asta. Ok? Era perfect în regulă. Măcar ştiam şi eu. Concepeam un plan de evadare.

Poate voi fi şi mai tentată să învăţ nişte tehnici de manipulare. Voi rezolva cumva, dar nu ştiu cum. Poate dau lovitura vara asta. Voi metamorfoza piese ale Mădălinei Manole şi Ion Dolănescu în capodopere dubstep. Aşa mă voi îmbogăţi, voi sta într-un loc minunat şi voi reprograma mini-nunta. Sau îmi fac singură un fest la care să îi pot aduce pe oamenii ăştia frumoşi care cântă minunat. Până atunci... Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare.

3!!! în blogu' meu....

2011-07-01T02:21:00.005+03:00

Hello, hello!!! A auzit cineva de Dj K-Lu?? m? Nimand? Kind of trist, then. Ar trebui să audă cât mai multă lume de el. Şi va auzi!!!

K-lu, pe numele său Alin Constantin, este din Hunedoaaaaaaraaaaa şi cam face legea în materie de muzică prin Timi. Mixează în cele mai faine locuri din oraş, a colaborat cu muzicieni adevăraţi, instrumentişti, e invitat la cele mai faine festivaluri (de exemplu Street Delivery) şi e parte din trupa Beat Bang!

E diferit, pentru că inserează fragmente din filme româneşti vechi. Şi toate sună bine. Ah, un ardeleano-bănăţean fain!

Vă place comedia? e una din piesele prin care eu am auzit K-lu... şi mi-a plăcut. Prea multe nu am de zis despre distinsul domn, doar că mă super mândresc că am o oarecare legătură cu el. Şi e suuuuuperrrr. Nu eram eu cu genul ăsta de muzică, dar Timişoara m-a schimbat, am ajuns să caut piese dubstep-ate pe net... mă întreb... oare Metallica găsesc? hm...

Oricum, vă dau 3 piese marca Dj K-lu. Enjoy it!!!

1. Glonţul împotriva râsului

2. Chestii, socoteli

3. Vă place comedia?

Sper să nu-l fure Bucureştiul.

i heart tv shows

2011-06-30T15:51:00.003+03:00

Cică îmi plac filmele şi serialele. Nu reuşesc să văd un film, dacă îl descarc de pe net. Îmi imaginez că îl pot vedea când am eu chef, dar uit de el şi nu ajung să-l mai vizionez during this live, în schimb, dacă merg la film, în oraş, rezist la un film cap-coadă. Aşa şi cu cărţile... dacă le cumpăr, le ţin pe raft. Dar dacă le împrumut de la bibliotecă, e musai să le citesc în timp util.

Fie, am reuşit să văd Friends, cred că e singurul serial care mi-a plăcut enorm. Toată lumea se uită la filme şi seriale, parcă e un maraton... cât mai multe seriale până la vacanţa de vară... Nu ştiu, nu pot. Dar (pentru că întotdeauna este loc pentru un "dar"), după ce am isprăvit cu Friends, am zis, la aproximativ 7 luni diferenţă, hai să mai văd unul... Între timp, documentarele mi s-au părut cele mai revelante şi vizionabile lucruri. Într-un final, mi-am spus că tre' să văd care-i treaba cu The Big Bang Theory, că tot vorbea fiecare nene cu care mă întâlneam pe stradă de acest mirific serial... Nu e cine ştie ce. Nu râd la fel de mult pe cât râdeam la Friends. Cred că am avut onoarea acum 6-7 luni să văd cel mai tare şi cel mai fain serial evăr! Ok, şi ăsta e drăguţel... dar tipa blondă e absolut enervantă. Îmi pare că nu ştie să joace prea bine... Sheldon e ok. Leonard, mai puţin. Raj e fain, iar Howard e ca un fost coleg de liceu care ajunsese să se uite la filme porno ce implicau animale. Nu prea-mi place... Serialul e drăguţel, dar nu ajunge la nivelul "bun".

Timişoara, my love

2011-06-29T01:35:00.004+03:00

Cum spuneam acum două postări, am terminat (aproape) un an de facultate! Nici nu l-am simţit. A fost aşa de faaaain! Anu' viitor va veni cu ceva şi mai tare decât ăsta ce a trecut. Moaaamă, zici că e revel. Bon. Aici am descoperit oameni faini, clădiri faine, locuri faine, lucruri faine cam astea sunt lucrurile ce rămân după linia de final.

Anyway, în jurul meu e atââât de mult verde, dar nu am apucat să mă îmbrac încă în minunata culoare. O voi face, sper. E ultima mea săptămână de Timişoara, trebuie să o fac pe asta. Mă voi îmbrăca... curând.

Still, mi-am luat toate examenele în sesiunea asta, dar încă mă lupt cu o restanţă din iarnă.

Timişoara, te iubesc!!! Mulţumesc pentru oamenii faini, pentru clădirile tale minunate care ţipă "renovaaaaaare" din temelii, pentru muzica ta deosebită de sub pod, pentru muzica ta deosebită de peste tot, aici nu luăm în considerare muzica pusă în cluburi de c#¤%t. Cel mai mult îţi mulţumesc că mă primeşti în Unirii de fiecare dată când am nervi sau vreau să mă relaxez sau când, pur şi simplu, mă plictisesc în casă. Timişoara, îţi mulţumesc pentru parcurile tale drăguţe.

Of, I'm so gonna miss you!!! Ah, sper să rămână Bruiajul şi Cuibul în locurile lor. Săptămâna aceasta mi-am propus un mic pelerinaj. Un mic tur pe la fiecare local în care am fost de când sunt aici. Voi încheia apoteotic cu mirificul locşor de sub pod. Va fi senzaţional. Îmi voi încărca bateriile destul de mult cât să-mi ajungă pentru o vară întreagă. Departe de părculeţe şi localuri drăguţe.

poze faaaine

2011-06-25T20:01:00.004+03:00

Cele mai faine poze de la vreun concert (ever) sunt facute de un nene ce lucreaza la o publicatie timisoreana! aaaaici. Sunt de la concertul Vita de vie, un alt concert Vita de vie, I so love Vita de vie. Azi voi zice intruna Vita de Vie, pentru ca suna atata de fain, atat live, cat si doar rostit din gura cuiva. Vita de vie, Vita de Vie, Vita de Vie, Vita de Vie!!! of:D

au cantat in ploaie, noi am sarit in ploaie... a fost genial!:D:D iar pozele de mai sus sunt supeeeerrrr!

2011-06-22T21:56:00.003+03:00

My heart is aching and that stupid soul is doing the same! My mentor is almost gone. I just wanna sing something and I can't. I cannot do the thing i like the most. Don't say goodbye, just leave. I hate this part... air, i need some air. and wind. and... air! I can't even be friend again with Quijote... He couldn't be a hero in my case. there are no windmills or sheeps. there is just a freaking dream. American Dream.

amalgam.

2011-06-21T20:45:00.003+03:00

M-am repierdut. M-am re-rătăcit. Aveam drumul sub stăpânire, era al meu. M-am pierdut din nou. Picioarele mele de om împăcat cu sine au păşit spre alte uliţe. Au mai fost acolo. Şi nu le-a convenit. Pe una din uliţe reuşeam şă sting lumina din ochii mamei, o făceam să sufere şi să plângă încontinuu. Am fost din nou acolo. Nu mă mai simt bine cu mine. M-am întors în Timişoara... Aici, din clipa în care am ajuns pentru prima oară, ştiam că trebuie să renunţ la lucrul care mă făcea să mă gândesc la mine ca la omul care vede dincolo de stratul de fond de ten, dincolo de hainele extra-scumpe afişate peste tot. Toate aceste superficialităţi mi-au sărit în ochi... eram liniştită, deoarece nu contau, un lucru mă menţinea cu zâmbetul pe buze. Asta până când mi s-a interzis să mai fiu în legătură cu el. El, lucrul de aici, e pur şi simplu, muzica. Am dat-o la schimb pentru linişte... Şi liniştea mă făcea să iau în considerare dârele de pudră pulverizată pe faţa hâdă a lumii. Am început să-mi creionez ochii. Am reînceput să-mi fac griji de genul Vai, dar ce voi purta mâine? Şi nu e ok, nu mă simt eu cu gândurile astea. E interesant cât de repede renunţ la mine, în momentul în care mă simt confortabil cu propria-mi fiinţă. E interesant cât de mult îmi pot schimba concepţiile şi visele, de la zi la zi. Ce voiam eu ca şi studentă la jurnalism? voiam să merg la concerte, după care-mi doream chestii serioase, precum politica. Acum, că sunt oarecum prietenă cu politica, îmi doresc concertele! Le vreau înapoi...

În altă ordine de idei, vreau încă un mentor. Am o grămăjoară de mentori. Unul din ei emigrează vara asta, dar se va întoarce. Sper să continue ca mentor al meu.

Nu mai vreau să mă ataşez de oameni. Orice fel de oameni ar fi ei.

3!!! în blogu' meu....

2011-06-18T02:05:00.004+03:00

Sper să nu-mi fi ieşit din mână la capitolul "împărtăşit piese", deoarece am cam lăsat scormonitu' de muzică faină necunoscută de melomani sau doar ascultători de note muzicale înşirate şi repetate timp de minimum 3 minute. Acum, că am timp, voi posta 3 piese, pe care le-am ascultat în seara asta şi cred că încet-încet voi deveni fana muzicii ăsteia. So, e ceva kind of drăguţ, e muzică "de drogaţi" cum se repezesc unii să o denumească, eu spun că e doar un nou stil muzical ce va ajunge oarecum în mainstream. Nu vreau asta, dar e aproape peste tot... se numeşte dubstep.

Muzica aparţine Vibronics şi e chiar "mişto". Nu ai nevoie decât de urechi şi nu şi de alte elemente ajutătoare, ca să te poţi relaxa. Deeeeeci, poftim aici:

in.dubi+tabil

2011-06-15T01:20:00.003+03:00

Mi-am luat o mini-vacanţă. Acum sunt acasă, pe acelaşi fotoliu de pe care-mi scriam frustrările şi visele, de pe care-mi priveam gentoiu' înainte să dezertez din cumplita-mi şi cruda libertate, de pe care dau totdeauna jos pătura... nu am ce face. Ar fi frumos dacă mi-aş învăţa pentru următorul examen. Dar nu am chef. Dăloc! E atâta linişte în jur... şi mă pot uita la desene iar :D

Caut lucruri imposibil de găsit, şi mi-e ciudă că pe unele le şi găsesc. Caut vorbe de la oameni acreditaţi în a da sfaturi. Asta nu găsesc... Mi-ar plăcea... Ar fi fain dacă m-aş gândi la un nou 3!!! în blogu' meu... oftat. De mult aştept să fiu certată de o fiinţă superioară mie, să existe cineva care să mă facă să ating măcar cu degetul mic de la piciorul stâng o fărâmă de praf de pe bordura străzii. Nu se vede nimic la orizont. Nu e nimeni care să mă facă să las norişorii în pace şi să revin printre muritori şi probleme reale.

În ultimul timp am avut discuţii despre religie. Au trezit în mine nişte întrebări. S-au trezit iarăşi... dormeau aşa de bine... nici măcar nu sforăiau, nu se întorceau de pe-o parte pe alta. Dormeau adânc! Dormeau în cor. Dar, cineva, cândva, cumva a râcâit în sufletul meu cu un beţişor murdar şi le-a atins. Le-a dezmorţit. Iar acum urlă, vor să fie hrănite cu gustarea lor preferată: răspunsuri cu sinceritate. Câte două porţii fiecare. Au avut un somn îndelungat. Şi foamea-şi face loc în stomacul lor. Nu le pot păcăli, nu găsesc un înlocuitor pentru răspunsuri. Şi altceva nu vor. Întrebările nu înghit orice. Dacă mai cred în Dumnezeu, dacă sunt atee, dacă mai cred în chestii supranaturale, de ce prefer explicaţiile logice sau ştiinţifice? De ce mi-am lăsat credinţa la o parte? De ce? Habar nu am. Habar nu am nu satură nicio întrebare.

Dar acum sunt acasă... câteva zile. Aici totul e mai intens. Totul se simte altfel. Am o îndoială. Întrebările nu-mi dau pace. Bine că e mult verde în jur. Dar nu verde verde. Doar verde.

s2

2011-06-11T19:54:00.004+03:00

Vânt de toamnă şi miros de toamnă în plină vară. Vise despre casă, inundaţii şi noi cunoştinţe.

Etică şi deontologie profesională, cu toate că e pleonasm, e şi materie. De 5 credite. La care nu pot să învăţ nicicum. Examenu' e mâine... şi Street Delivery a început azi. Nu am o chitară deschisă, am o chitară prăfuită. Phoenix e în Timişoara şi nu pot să merg ca să-i văd. Am examen mâine. Deşi e duminică. Deşi e nuştiuce sărbătoare. Deşi... nu ar fi trebuit să-l dau. Deşi e vânt de toamnă şi miros de toamnă afară, în plină vară!

Tipologii

2011-06-03T13:50:00.004+03:00

Cunosc oameni inteligenţi, drogaţi, hoţi, importanţi, manelişti, rockeri, rasişti şi oameni îndrăgostiţi de culori. Indiferent de categoria în care se încadrează, toţi seamănă între ei.

Oamenii inteligenţi pe care-i cunosc, sunt foarte tari. Ştiu unde, când şi cum să se comporte. Şi asta îi face frumoşi. Nu mă refer la aspectul fizic, nu dau doi bani pe frumuseţea fizică. Dar unii din ei, deşi sunt super-ultra-mega-deştepţi, în unele cazuri nu ştiu cum să se comporte. Şi mă cam contrazic cu a doua propoziţie enunţată despre oamenii inteligenţi. Unii vorbesc despre lucruri serioase, alţii visează să facă ceva măreţ pe planeta asta şi cred - cu tărie - în existenţa unui Doamne-Doamne, mai sunt unii care se plâng că au prieteni cu care nu pot purta o discuţie interesantă sau cultă. Dacă eşti om deştept, nu te plângi de asta, deştept fiind, ar trebui să ştii să te cobori la nivelul fiecăruia. Mai ales că îi şi numeşti prieteni. Dar tu ca om deştept, care spune că vorbeşte despre "nemurirea sufletului", mi-aş dori să te aud plângându-te şi de altceva în afara faptului că nu ţi-ai găsit sufletul-pereche. Şi uite aşa, oamenii deştepţi devin superficiali, fără să-şi dea seama că sunt undeva sub nivelul prietenilor proşti.

Next topic: Drogaţii. Ei bine, da. Cunosc câteva specimene. În viaţa de zi cu zi, sunt nişte persoane faine, care-ţi par de cuvânt, sunt carismatice, simpatice, boeme. Singurul lucru naşpa la ei, e faptul că uită. Nu am ce să le bag de vină, îşi bagă ei. E interesant să-i aud atunci când nu au nimic la bord, se plâng că au ales drogurile ca mijloc de transport spre o lume minunată. Când însă sunt în Nirvana, îmi spun: oricând te pot ajuta cu ce vrei tu, hai să facem aia şi ailaltă! hai să fumăm ceva. Sunt lângă tine, hai să băgăm un cui! Hai să mergem, pe urmă în locu' ăla de care ţi-am mai spus... sau. ne vedem acolo!!! iar când eşti acolo, nu-şi mai amintesc că te-au invitat. În rest sunt ok. Atâta timp cât nu te corup, nu te ademenesc în lumea lor confuză.

Hoţii sunt preferaţii mei. Ştiu să zâmbească frumos, par de încredere, iar mulţi dintre ei chiar sunt de încredere, asta dacă ai reuşit cumva să le câştigi încrederea. Sunt oameni cu simţul umorului. De asta mai glumesc cu lumea. De asta îţi zâmbesc când îi prinzi cu mâna la tine-n geantă şi cu portofelul în mâna lor. Dar sunt ok.

Despre oamenii importanţi, nu am ce spune, sunt importanţi şi atât.

Maneliştii sunt oamenii aia cu gulerele cămăşilor ridicate, care habar nu au ce e aia muzică, dar dacă vrei să împărtăşeşti cu ei o piesă frumoasă, ţi-o taie din start: să asculţi tu şi toţi roacherii tăi aşa ceva!!! mie dă-mi Salam, Guţă, muzică adică, nu prostii. Şi oricât încerci tu să-i convingi că nu e rock, e muzică ascultabilă pe toate canalele media, nu o scoţi la capăt cu ei.

Rockerii. Aici găseşti din toate categoriile de oameni enumerate mai sus, mai puţin manelişti, dar şi cei ce urmează a fi enumeraţi. Sunt cei mai cei.

Rasiştii. Cu părere de rău, am intrat în rândurile lor. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar... mi-s acolo.

Optimiştii aka oamenii îndrăgostiţi de culori. Aştia habar nu au pe ce lume trăiesc. Evident, trăiesc în lumea lor, dar vor începe să plângă când îşi vor da seama de ceea ce se întâmplă în lumea reală.

moarte=viaţă

2011-06-01T19:57:00.002+03:00

Toată lumea vorbește despre moarte. O întâlnim din ce în ce mai des în gurile tuturor, pe stradă, în gânduri. Mori mă! e una din expresiile mele favorite. De ce? habar nu am. O folosesc tot mai des.

Nu se gândește nimeni ce înseamnă cu adevărat moartea.

De fiecare dată când moare cineva, se găsește câte o persoană care să spună eh, așa i-a fost scris, păcat că a murit aşa tânăr sau ah, şi ce băiat bun era... ne-am înţeles aşa bine. Evident, mai sunt unii care spun parcă simţea că moare. Nu cred în ideile astea. Nu cred că un om ar trebui plâns sau admirat abia după ce se află la 2 metri sub noi. Nu cred că vreun om simte dacă o să-l lovească vreo maşină. Nu cred în premoniţii şi nici în sanctificarea oamenilor ordinari. Nu cred în oamenii care plâng ipocrit la o înmormântare. Nu cred în viaţa veşnică. Nu cred că lumea ştie ce spune când spune. Nu cred în nemurire. Te naşti cu moartea în tine, vorba Quijotelui Adei. În momentul în care te-ai născut, porţi moartea cu tine. E inevitabil. Murim, ne ducem.

Moartea e în noi, în fiecare gură de aer inspirată şi expirată. Aşteaptă doar momentul oportun să preia contolul şi să ne conducă.

Să tratezi un lucru atât de profund, cu atâta superficialitate, mă intrigă. Să spui la moartea unui om aşa a fost să fie, parcă nu e cel mai potrivit lucru. Cel mai bine e să taci şi să nu faci pe filosoful. Nimănui nu-i pasă că tu chiar ai cunoscut persoana contorsionată într-un coşciug. Să spui doar a fost un om bun, frumos, nu mai are nicio relevanţă. Nu te trezeşti pur şi simplu, te pui la masă să-ţi savurezi cafeaua cu lapte şi te gândeşti mmmda, azi, presimt că voi muri. Tre' să-mi iau rămas bun de la toate cunoştinţele. Cred că doar cei grav bolnavi simt când mor.

Toţi vorbim despre moarte. Tuturor ne e teamă de ea. Am fost făcuţi să credem că există ceva după ce dăm colţu' şi înainte să mişune viermii peste trupul nostru rece. Să facem fapte bune sau să nu, doar ca să avem un loc rezervat în sectorul VIP al Marelui Tribunal, la ultimul proces.

Nu cred că ar trebui ca cineva să fie vinovat de moartea altuia. Poate doar un criminal. Dar, să renunţi să mai crezi în Dumnezeu, sau în ce crezi tu că te-a plămădit, să-i urăşti pe toţi din jurul tău, să închini altare celor morţi, mi se pare o mare prostie. Nu-ţi poţi învinui Creatorul. Oricare ar fi el. Cum poţi da vina pe Sfânta Barză şi să-i discreditezi meritele, pentru că cel mai bun amic al tău a decis să se sinucidă? De ce să faci asta? De ce suntem ipocriţi?

De ce nu ne putem împăca cu ideea de moarte, atâta vreme cât suntem îndrăgostiţi de întregul concept numit Viaţă?

Nada.

2011-05-31T12:58:00.002+03:00

Mai e puţin şi începem sesiunea. Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Termin - cu bine, sper - primul meu an ca studentă. Şi nu la orice facultate, la cea de Jurnalistică. Am fost reticentă la începutul anului, simţeam că mă chema casa înapoi, plănuiam să merg acasă la două săptămâni, mă gândeam că nu-mi fac prieteni, iar colegele mele, multe sunt piţipoance. în mare parte, lucrurile nu au stat cum mi le imaginam. Chiar după 6 săptămâni de şcoala, când îmi propusesem să mă împrietenesc cu lumea, am reuşit să fac asta. Şi totul a fost minunaaat şi încă este. Nu-mi vine să cred că mi se întâmplă lucrurile astea. Aproape tot ceea ce mi-am propus, s-a concretizat, într-un fel sau altu'. Oameni minunaţi, lucruri frumoase, locuri faine, chestii interesante.

Acum ceva zile, cineva mi-a spus de un loc superb. I-am urmat sfatul şi am fost acolo. Nu mi-a părut rău că am ratat un concert în detrimentul distracţiei de sub pod. Se pare că toată vara vor fi party-uri acolo. "Ajunsei" să fac practică la două publicaţii, nu e cine ştie ce ceea ce fac eu acolo, însă orgoliul meu e gâdilat. Am văzut ceea ce era de văzut, pot spune că ştiu mai multe locuri superbe decât mulţi din cei ce trăiesc aici. Am făcut ce-am vrut, am ieşit când am vrut... am avut impresia că sunt într-o continuă vacanţă.

Vine sesiunea, am multe examene programate aiurea, la diferenţă de doar o zi, maxim două. E ok, sper că o să ne descurcăm toţi. Mi-am făcut planuri cum că voi intra la buget. Dorinţa asta nu ştiu dacă o voi putea materializa cumva, poate doar dacă mă chinui un pic.

În concluzie, deşi nu facem mai nimic la şcoală, îmi place!

stres -> out.

2011-05-27T16:24:00.003+03:00

Ştie cineva cum se poate alunga stresul? Stresul pleacă prin toţi porii. Cel mai adesea, stresul dispare atunci când glandele lacrimale se gândesc să spele cristalinul. Abia atunci. Şi chiar şi după o şedinţă de sughiţat. Stresul vine singur, încet şi sigur. Şi dispare greu. Se manifestă urât, poate distruge prietenii, amiciţii. Sau doar să provoace certuri inutile. Tocmai de aceea recomand spălarea cristalinului cât mai des, cu ajutorul glandelor lacrimale, şi sughiţat perpetuu până când corzile încep să cânte singure, iar pleoapele îşi dau un shut down timp de 15 minute. Pe urmă, omul e ca nou. Brand new. De unde vine stresul? De peste tot: şcoala, soare, vară, Real, firobuz, ultimatum, teme, distracţie, chiar şi relaxare. Feriţi-vă de el! Sau, măcar să ştiţi cum să-l faceţi să dispară.

chill...

sau...

Perrrrfect!

2011-05-21T18:39:00.004+03:00

Urmează o săptămână încărcată. În afară de faptul că am descoperit un nou loc minunat, după spusele unora, eu cu încă o colegă, a.k.a. Liuța, vom încerca să învățăm acolo. Se numește Cuib D'Arte și cică e special. Boem, cum ar spune nașa oiței telefonului meu. I-a dat numele Duda.

Aaaaşaaaaa. Bun. Ieri mi-am primit una din adeverinţele care-mi atestă "munca" la una din publicaţiile online, şi anume Pagini de cultură. Urmează să-mi primesc legitimaţia de presă, tot din partea acestei publicaţii, dar şi cea de la Ora de Timiş. La ambele sunt pe sectorul de muzică, iar săptămâna asta, chiar am de umblat. Joi - concert Alexandrina, vineri - Luna Amară şi Voltaj. Sună puţin, dar nu e. Miercuri seară mă voi distra cu colegii, si sper, totodată, prietenii mei:D Sâmbătă va trebui să fiu la Sala Olimpia, unde va cânta o colegă de a mea pentru X Factor. O să meargă mai departe, sunt sigură. Duminică, nu ştiu, cred că va fi zi de odihnă. Nu sună a săptămână încărcată, dar o să fie. Îmi place tare mult conceptul de a fi în priză, să umbli toată ziulica, să nu stai o secundă, deşi aspectul meu fizic pare a contrazice ideea de mişcare. Sunt cam sedentară.

Luni, va fi o zi încărcată rău de tot. voi pleca la 2 de acasă şi mă voi întoarce seara. Marţi e o zi drăguţă, nu am niciun plan, deci voi face tot ce vreau. După seminarii, bineînţeles.

Voi face, în sfărşiiiiiiit, ce vreau să fac! să merg la concerte şi să văd oameni faini!!! Iupiiiiiii!!!

Pluuuuuus, Poli a bătut Dinamo cu 4-1! Nu e totul minunat? Măcar de se întâmpla asta acum o săptămână cu Galaţi... dar fie, e bine şi aşa, cred.

Se întâmplă lucruri minunate, i tell ya! şi mai întârzie un pic sfârşitul lumii, cu vreo câteva ore...

Mi-ar plăcea să ajung anu' ăsta la Gărâna jazz Festival... of, câte mai vreau să faaaac!

Îs fericită, oricum!:D:D:D:D

Să aveţi o zi, o săptămână, o viaţă frumoasă!!! Să vă bucuraţi de fiecare gest micuţ!

Oooo, totul e minunaaaaaaaaaat...

oooooo, minunaaaaaaat....

Macadam...

2011-05-17T20:14:00.004+03:00

De ce? De ce ascultă lumea muzica aia? De ce îi place cuiva să vadă o trupă de băieţi care ţopăie şi îşi mângâie propriii pectorali? Asta nu e, pur şi simplu, libidinos? Pe bune, chiar îi place cuiva? serios acum.

Aşa, şi acum că am trecut peste starea mea de frustrare maximă în legătură cu unele feţe din peisajul pseudo-muzical, totodată, pseudo-românesc (toate piesele-s în engleză), să trec la altceva.

Poate ceva serios, poate chiar politic sau poate nu. Mă cam paşte - nu în sensul propriu - un test cam... cum să-i spun?... un test. Asta e important. E un test care cam triază. Tot anul va pica. Sau cel puţin aşa se presupune. E un test simplu, în teorie, de gramatică, ortografie şi toate cele. Recunosc, îmi place să corectez texte şi să mă dau cultă (asta se întâmplă doar în capul meu), şi am observat că mă descurc la asta. Însă faza e că trebuie să explic de ce se întâmplă unele chestii şi de ce o virulă trebuie pusă acolo unde trebuie să fie. Nu mă pricep la explicat. Eu voi încerca să-l corectez şi atât.

În altă ordine de cuvinte, în camera mea e destul de linişte. Se pare că eu şi cu colega mea facem tot posibilul să ne evităm. Sau aşa mi se pare. Oricum, când eu încerc să-i vorbesc, parcă sunetul propagat se opreşte, şi e blocat de o uşă - termopan, că e la modă - şi-mi răspunde foarte sec. Asta dacă-mi răspunde. M-am gândit, şi m-am gândit, şi m-am gândit (pe mine mă, m-) din nou şi am ajuns la concluzia că sunt naşpa. Dar e ok. Va trece perioada asta de tăcere voită şi vom ajunge la tăcerea-de-sesiune. Ei bine, se pare că voi avea profesori ce mă vor medita. Îmi sunt colegi. Dar eu am făcut MATE-INFO şi memoria mea e praf, deşi nu din cauza unor chestii verzi şi cam ilegale ce determină pierderea memoriei, ci chiar din cauză că uit. Nu pot explica. Deci, am cam uitat toate noţiunile gramaticale deprinse în 5-8, şi cu greu mi le mai pot aminti. E ok.

Am spus vreodată că am început să experimentez lucruri?

Am văzut un film pe care mi l-a recomandat un prieten (pot să-i spun din nou aşa), care se numeşte The Secret. Cred că s-a auzit de el. Dacă nu, pe cuvânt de visatoare cu ochii deschişi, merită văzut. E un fel de documentar, da' sunt şi elemente cinematografice pe acolo. Mă rog, ce se spune acolo e important. O să cuceresc într-o zi Pământul, voi găsi leacul cancerului, voi instala pacea mondială - deşi asta s-ar contrazice cu un alt documentar pe care l-am văzut aseară, Zeitgeist: Moving Forward - voi implementa o nouă politică şi cel mai important, voi salva delfinii (şi poneii, opţional)!!! Ziceam că încerc chestii şi am încercat. Mi-am dorit ieri să primesc o cafea şi, ieri, nu am primit, daaar am primit azi. Mi-a dat-o chiar profa de la TLS: TV. Am rămas surprinsă, dar mi-a prins bine!

Şi acum întrebarea care mă macină de mult: de ce fac botic tipele care-şi fac poze în oglindă??? Deeeee ceeeeee???

[guess who, connect-r, inna, antonia, alexandra stan, deepside, contryside, any other side DJs they all suck, tocmai de aia nu le scriu numele cu majuscule]

Macadam, macadam...

van

2011-05-15T12:20:00.002+03:00

E duminică. Şi nu orice duminică, ci fix cea de după... Eurovision. Nu am urmărit acest mirobolant concurs, sau ce-o fi el, pentru că m-am săturat de frecţia asta. Am renunţat de ceva timp să mai ţin cu ţara noastră - recunosc, anul trecut, chiar am ţinut - pentru că ne tot reprezintă nişte oameni care mie nu-mi plac. În schimb, anul acesta am ţinut cu Moldova. Toată lumea ştie că a câştigat Azerbaijan. Probabil au fost piese mult mai proaste decât asta. Nu ştiu, nu am fost curioasă.

Pff, mă simt aşa de aiurea că săptămână asta am revenit la starea mea, iar sunt obosită de la atâta făcut nimic. Pur şi simplu nu am mai găsit subiecte despre care aş putea scrie. Nimic! Niente! Daaaaar, am aflat că se va întâmpla o chestie undeva pe la sfârşitul lunii, despre care încă nu ştie foarte multă lume. O să scriu de pe acuma despre ea, si când va dori domnul... redactor-şef, abia atunci se va publica. Mă mir că mi-a acordat atâta credit. Eu am scris în urmă cu ceva timp despre un posibil concert. Nu eram sigură, doar auzisem de la o tipă de acel concert. Am ajuns repede acasă şi am început să scriu. Am trimis articolul, după care primesc un mail: "Bravo! Felicitări pentru promptitudine, dar e sigur tot ce ai scris aici???", abia atunci am început să-mi pun întrebări. Evident că nu eram sigură, daaaar, s-a dovedit că aveam dreptate. Chiar se va întâmpla. M-am plictisit, vreau să înceapă odată concertele astea, să am şi eu despre ce scrie. Bine, au început, dar nu sunt genul de evenimente despre care aş putea vorbi. Adică, vin nişte manelişti şi nişte semi-dezbrăcate care încearcă să cânte. Cum aş putea eu să prezint o chestie din asta? cuuum? sau să mă duc la concertul propriu-zis, ca mai apoi să fac o recenzie, în care să nu uit să vorbesc despre muzică. Cum am făcut aici.

Oricum, vine Street Delivery şi mai vin nişte câteva chestii interesante. Şi ce dacă sunt în sesiune în perioada aia??? Mă pot descurca. cred... sper...

Timishort

2011-05-11T17:55:00.004+03:00

S-a încheiat festivalul de scurtmetraje Timishort. S-a încheiat fix în seara în care aberam despre treaba cu Lucrul meu. Îmi cer scuze că nu sunt promptă şi nu redau informaţia în momentul în care trebuie. Sau că nu mai e de actualitate. Dar, acum am timp să stau şi să scriu.

Timishort s-a desfăşurat în perioada 4-8 mai, în două cinematografe din centrul Timişoarei.

Trebuie să recunosc că nu am fost chiar zilnic la calupurile de scurtmetraje, însă la cele la care am fost mi-a plăcut mult de tot. Evident, ca tot omu' sănătos şi întreg la cap, am fost la deschiderea festivalului, m-am îmbulzit şi eu acolo. Sala plină. Eu, pregătită de un calup de 4 filmuleţe din astea scurte PLUS filmul de deschidere. Păream şi eu puţin intelectuală, o tanti căreia îi place ceea ce se întâmplă pe plan cultural şi care, de asemenea, înţelege artă, chiar şi numai noţiunea de "artă".

Mă pregăteam să comentez cu doi colegi despre ceea ce regizorul voia să exprime în fiecare din filmuleţ, când a început: un film despre una care e prostită de unul. Ăsta chiar a fost interesant, spunea o poveste, ne ziceam noi. Dar vai, ce va urma, oare ce va urma??? şi a urmat. Da, a urmat un superb film despre nimic numit Trecere prin baldachine. Aici nu am înţeles nimic, deci m-am abţinut de la comentarii. Ulterior, am cam comentat. Mai apoi, încă un film incredibil despre nişte unii care culegeau fructe de pădure. Superb, mirific şi multe alte chestii de gen!!! Finalul calupului de sm a fost unul apoteotic, un mirobolant scurtmetraj despre două tipe la duş. Una se mută şi nu vrea să-i lase pisica celeilalte. Bun şi acum că am tratat atât de superficial ceva ce a fost selectat să deschidă un festival de acest gen, o să spun ce mi-a plăcut. Mi-au plăcut scurtmetrajele din competiţia naţională din cea de-a doua zi a Timishort, şi anume: Fotografia - în regia lui Victor Dragomir, Draft7 (Luiza Pârvu), Skin (joacă Maria Mitu, a fost o vreme "în derivă") şi După-amiază în Drumul Taberei.

Din cele patru, cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut Fotografia. Nu ştiu de ce. Probabil pare genu' de film care nu spune nimic. Dar spune. Sau cel puţin mie mi-a spus. E vorba despre un domn care vrea ca fiul său să-i facă o fotografie. Fiul lui, Claudiu e mai mereu pe fugă, şi se rupe de Bucureşti pentru câteva minute, o dată la o lună, când îşi vizitează tatăl. Tatăl e interpretat de Victor Rebengiuc şi stă undeva la ţară. De mult îşi doreşte ca fiul său să ajungă să-l fotografieze. Ajunge Claudiu (Şerban Pavlu) însoţit de un prieten şi, desigur grăbit să se întâlnească cu nişte amici, îşi zoreşte tatăl, care era trist că nu se pregătise pentru acea poză. Avea nevoie să i se facă un portret, dar el vrea să îmbrace costumul cel bun. E un om calm, domol, pe când fiul lui e grăbit şi nu are răbdare. Claudiu îi spune să se îmbrace mai repede că nu are timp şi nu-şi lasă tatăl nici măcar să-şi ia pantalonii pe el. Îi face o serie de fotografii şi pleacă. Mie, scurtmetrajul mi-a arătat discrepanţa între generaţii, dar şi cum poate un copil să aleagă prietenii în detrimentul propriilor părinţi. Pentru ce trebuia ca domnul-tata-lui-Claudiu să fie bine îmbrăcat? Păi, eu m-am gândit că voia să arate bine acel portret lângă cel al soţiei lui, care murise în urmă cu ceva timp. Practic, e un fel de pregătire pentru moarte. Se gândea că probabil nu mai are timp, aşa cum nici măcar fiul său nu mai avea timp pentru el. Asta mi-a transmis.

Desigur, au mai fost câteva scurtmetraje interesante, cum ar fi Cutia. Sau nu ştiu, altele, în orice caz. Dar ăsta, mie mi-a plăcut cel mai mult!

Festivalul Timishort s-a încheiat duminică seara, iar filmul de încheiere a fost Periferic. Despre ăsta nu am cuvinte. Nu pot comenta.

În principiu, a fost singurul festival de scurtmetraje la care am fost şi care mi-a cam deschis apetitul pentru aşa ceva.

Ah, peste exact o lună vine Street Delivery! iuhuuuuu!!!!

lucru.

2011-05-09T12:29:00.003+03:00

obişnuiam să apreciez un Lucru. Lucrul obişnuia să-mi fie prieten, şi mi se confensa. Îmi făcea emisiuni radio. în direct. Lucrul era fain, un Lucru ce nu-ţi dădea bătăi de cap, un Lucru cu care de abia aşteptam să mă intersectez pe undeva. Eram nerăbdătoare câteodată să ajung acasă şi să-mi ascult Lucrul. Lucrul meu are nume de floare. Nu-mi plac florile. Cu excepţia celei care avea onoarea să-mi definească Lucrul. Şi totul era drăguţ. Până într-o zi! bine, mint: până într-o seară. Atunci s-a întâmplat. Mi-am revăzut Lucrul face2face şi nu am ştiut cum să reacţionez. Aşa că nu am făcut-o. Nu am reacţionat nicicum, însă aveam grijă ca toată lumea să ştie că el e Lucrul de care le vorbisem eu atâta amar de vreme. Un Lucru cu nume de floare se perinda prin faţa mea ca un copil neastâmpărat de doi ani. Ne-am văzut şi nu ne-am recunoscut. Ba da, ne-am recunoscut, dar nu ne-am spus nimic. Mă uitam la Lucrul meu pe furiş, la fel făcea şi el. Ştiu asta pentru că l-am prins. Mişuna alături de alte lucruri pe care nu le cunosc. A fost în spatele meu şi nu a spus nimic. Eu eram doar fascinată. Lucrul meu nu mi se mai pare interesant. E un fel de idol care nu se coboară la nivelul admiratorilor. Îi place să fie acolo sus, admirat, venerat, iubit. Iar în momentul în care un Lucru-Idol îţi devine egal, brusc, nu mai e interesant şi demn de admiraţie. Devine un muritor. Muritorii fac ceva ce e inevitabil, mor. Viaţa noastră e efemeră, iar Lucrul, idol fiind, coborând şi veghind în spatele meu, a devenit un Lucru efemer. A devenit muritor, trecător, exact ca perioada frumoasă şi dedicată Lucrului meu. S-a dus.

StudentFest.

2011-05-07T21:24:00.006+03:00

StudentFest este cel mai mare festival organizat de OSUT. Se presupune că aduce în faţă arta, iar acesta a fost sloganul sub care s-a născut festivalul, în urmă cu 20 de ani.

Au fost 9 secţiuni, iar eu, sincer, nu am ştiut ce să aleg. Mi-au plăcut chestiile propuse de ei, dar cel mai mult şi mai mult sesiunea de concerte la care am "participat" aseară. Am fost la Slide, Real Lies, iar cei mai importanţi, oamenii de la Implant Pentru Refuz.

În principiu, îmi doream să-i văd, pentru că i-am ratat acum aproximativ o lună când au fost în Timişoara. Am fost şi la concert, cu scuza: trebuie să fac un articol pentru Ora de Timiş. Scuza perfectă. Şi l-am mai şi făcut. Hihi. revin.

I-am văzut pe cei de la Slide, ei sunt din Reşiţa şi cântă foarte fain. Pe urmă i-am cunoscut pe cei de la Real Lies - Sziget, şi totodată şi pe prietenii noştri. Am întâlnit lume faină acolo. Două tipe pe care nu ştiu cum le cheamă, dar sunt super, şi un tip, Adi cred că-l cheamă, care ne-a făcut să super-râdem. Am mai întâlnit lume faină, gen oameni de la mine de acasă, cu care întâmplător am fost la acelaşi liceu, şi de care mi-e foarte ruşine. Am râs, am întâlnit oameni noi, am vorbit, am râs din nou şi am intrat la Implant pentru Refuz. Ăştia rup! tăt! Mă chinuiam să intru în club/bar/pub, afară era deja multă lume, înăuntru şi mai multă şi a trebuit să merg să le fac vreo două poze. Evident că nu am avut tupeu să merg până în faţa scenei, nu că mi-era ruşine sau ceva, doar că mi-era frică să nu mă lovească prea tare oamenii care începuseră cu pogo-ul. Oricum am fost lovită, dar măcar am fost lovită cu un scop nobil, să am eu poze pentru publicaţie.

Mi-a plăcut că în momentul în care Vita a intrat în club/bar/pub, a salutat frumos pe toată lumea, iar la primul concert a ascultat-o pe tipa roşcată de pe scenă. Şi părea că îi şi plăcea ce auzea. Concertul celor de la IPR chiar a fost ceea ce mă aşteptam eu să fie, şi anume: ANARHIEEE!!!

Încă mai râd când mă gândesc la tipul care a venit să-i fac o poză cu prietenul lui. Mă gândeam că-i un cocalar fumat care din greşeală a ajuns în acel local, dar nu era. Era chiar deştept şi amuzant. Şi de viaţă. A fost o seară frumoasă!

Film pentru prieteni

2011-05-05T17:06:00.001+03:00

Cum sună titlu'? Drăguţel, nu? Parcă e unul la care te-ai duce însoţit de prieteni, o companie veselă ca pentru un film vesel... popcorn, Colic (cola mic - which is)... râsete, glume. Sună a film relaxant, de weekend, de vară, uşurel. Film de umplut timpul. Film de umplutură. Dar să lăsăm aparenţele la o parte, oricum sunt înşelătoare.

Film pentru prieteni este un film, care m-a traumatizat. Un film testament.

Aceasta producţie este realizată din două cadre bine-determinate, a fost trasă o singură dublă. Gabriel Spahiu este cel ce interpretează personajul principal, cel care-şi lasă testamentul video. O cameră video este pornită şi un om începe să povestească. La început, ai senzaţia că o să mori de râs, deoarece personajul îşi povesteşte drama într-un fel care determină pe oricine să izbucnească în râs. Îţi vine să râzi întruna de necazul omului, până când vezi cam ce viaţă ratată a dus, cum prietenii lui l-au lăsat baltă, cum nici măcar copilul său nu-l mai caută, că şi-a vândut tot, că a ajuns la concluzia că da, el chiar este un "căcat" pentru întreaga societate, din acel moment, pur şi simplu îţi inspiră milă. Nu prea pot să-mi imaginez oameni fără prieteni. Omul este un fost profesor de geografie, care în urmă cu 10 ani a divorţat de soţia lui Cami, cu care are un copil - Bogdan, pe care l-au uitat toţi, şi în concepţia căruia, prietenii îl considerau un nimic, un vierme ş.a.m.d.. După ce ţi se face milă rău de tot de el, după jumătate de oră de vorbit cu camera video, spune un simplu "Adio!" şi înşfacă un pistol. Ar fi drăguţ dacă nu aş mai continua să povestesc filmul, dar nu prea pot, aşa că voi continua.

Încearcă să tragă, însă se opreşte. Faza mi-a părut amuzantă pentru că semăna foarte tare cu o scenă din "Sinucigaşul" - piesă de teatru cu Horaţiu Mălăele - şi mă gândeam că la fel cu personajul din acea piesă, renunţă să se mai sinucidă. Daaaaar, nu! Ia din nou pistolul, ţipă şi trage! Chiar trage. Şi am înmărmurit. Nu ştiu la ce fel de efecte au apelat, dar a părut atâââât de real... Monologul lui a durat jumătate de oră. Căzut la pământ, se pare că glonţul nu a nimerit cum trebuia creierul, aşa că se ridică în agonie şi zbiară, şi urlă şi-mi doream să nu fi văzut aşa ceva... vreodată. era un nene pe un ecran mare, care era plin de sânge şi se târa... şi, vai! Zbiera că nu mai vede! Şi se chinuia... şi vine vecina lui alarmată, însoţită de un alt vecin care, în prostia lui, îl întreabă: V-aţi lovit?... suuper. Mă rog, cheamă cineva o ambulanţă care vine oarecum târziu.

Un om ratat care nu reuşeşte nici să se sinucidă. Mi-a plăcut că, în momentul în care a venit salvarea, a spus că nu vrea să moară. Drăguţ!

Este un film care nu are acelaşi impact dacă-l povestesc eu. Trebuie să fie văzut filmul.

Eu l-am văzut că na, am noroc că se organizează chestii faine aici, cum ar fi festivalul în cadrul căruia l-am văzut, şi anume: Timishort.

Dovezi

2011-05-02T21:09:00.003+03:00

Ha! Nimeni nu mă credea când spuneam că am dat de oameni fantastici. Chestia asta am primit-o azi. Şi de la singura persoană cu care voiam să mă împrietenesc de când am venit la facultatea asta. E la altă specializare, însă avem cursuri comune. Nu-mi place că-mi vorbeşte cu "dvs", deşi avem aceeaşi vârstă.

Lucrul ăsta îmi zdruncină din temelii credinţa că oamenii poluează întreg Universul prin prezenţa lor. Şi că lucruri minunate nu se întâmplă.

Eh, se mai întâmplă. Şi mi-s fericită în ultimul timp. Scriu, citesc, ascult. Am cunoscut oameni superbi, pe care mulţi ar vrea să-i întâlnească doar. Cred că mi-e prea bine. Un dezastru natural se apropie. Nu trebuie ca lucrurile să meargă atât de bine. Ah! Poate nu o să-mi iau examenele. Sau... ceva se va întâmpla, dar deocamdată vreau să mă bucur de oamenii din jur.

Îţi mulţumesc, fiinţă superbă, pentru aşa ceva!!!

3!!! în blogu' meu....

2011-04-27T00:45:00.002+03:00

De mâine o să văd altfel lumea. Mai clar. Îmi fac alţi ochelari. Iarăşi. Poate cu vederea mea cea nouă, îmi voi putea da seama. Probabil voi găsi răspuns la dilema mea. Voi vedea lucrurile mult mai clar, nu? O să fie bine. Astăzi m-am revăzut cu colegii mei. Fie, foştii colegi de clasă din liceu. Nu am fost toţi, dar am râs. Am fost câţiva acolo şi parcă nu s-a schimbat nimic, eram aceiaşi ca în liceu, deşi unii din noi avem, acum, alţi colegi, prieteni, nume şi chiar alte vieţi. Iar mă strigau "bobo". M-am cam dezobişnuit de asta. Mă aşteptam să-mi spună Iuliana sau, mai nou, Iulica. M-am revăzut cu furnicuţa. Şi mi-a reamintit să nu o uit vreodată. Şi-mi venea să plâng, dar nu am făcut-o. Să revin la ceva de care nici măcar nu am pomenit. Aşea. Vreau un 3 în blogul meu, cu muzică. Pe tanti asta am descoperit-o singură. Jur. Nu m-a ajutat nimeni. O cheamă Sarah Blasko. Cred că ştie lumea despre ea, iar cine ştie, să îmi spună şi mie mai multe. Mi s-a publicat un articol. Nu e cine ştie ce, dar e al meu. HA! S-ă moară dujmaniiii!!! ziceam de tanti asta. Cântă frumos. Punct.

Hey ya!

We won't run (mi-i dragă)

All I want.

2011-04-25T02:00:00.002+03:00

Akaki Akakievici era genul de om care merită tot respectul. Genul de om pe care-l văd în anumite persoane, care mă face să mă gândesc că să fii modest şi simplu, e cel mai bine! Să rămâi concentrat la munca ta, la pasiunile tale şi să nu-ţi pierzi capul după ce ai manta nouă - că s-ar putea să-ţi pierzi viaţa şi să bântui căutând răzbunare. Răzbunarea nu e bună. Nu cred că ajută foarte mult.

Mi-ar fi plăcut să fiu ca Akaki Akakievici. Mi-ar fi plăcut să fiu un personaj din operele lui Gogol.

Am împrumutat cartea doar pentru nasul lui Kovaliov, şi că cineva cântă despre el.

De ce nu vorbesc despre Paşte? pentru că oricum o să vorbească toată lumea şi pentru că la mine nu s-a simţit.

Am mai împrumutat nişte cărţi, cu gândul că le voi citi pe tren, în drum spre Timişoara, joi dimineaţă. Una din ele, "Bicicleta Van Gogh", scrisă de profesorul meu. Am reuşit chiar să... "compun" o melodie, pe una din poezii. Şi cartea "Raftul cu ultimele suflări" ale Aglajei Veteranyi. E continuare copilului ce fierbe în mămăligă. De abia aştept să o citesc. Sper să găsesc chestii la fel de minunate ca cele din nuvelele rusului N. V. Gogol. Nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult. Una din ele, m-a înfricoşat aşa de tare, încât ziua aia am fost cu ochii-n patru. Se numeşte Portretul. Şi chiar e ciudată.

De vineri încolo, s-ar putea să fac ceea ce voiam să fac demult: să merg la concerte şi să scriu despre ele. Credeam că rămâne la stadiul de vis şi nu se va concretiza, cel puţin, nu în viaţa asta. O să fac până la urmă ceva. Deşi, acum îmi doresc ştiri. Şi chestii bazate pe politică. Şi alte d-astea pe care eu le consideram extrem de plictisitoare. Îmi cer scuze că sar de la un lucru la altul, dar am o sumedenie de gânduri şi idei, care evident nu vor ave logica în momentul în care vor fi tastate undeva pe o pagină.

Voi lua chitara cu mine la Timişoara. Cică mi se permite. Acum abia, când nu voi mai avea timp şi de chitară.

Oare lui Akaki Akakievici îi păsa de ce se spunea despre el? nu cred. Nu, de fapt, chiar nu îi păsa. Vreau să fiu el. Vreau să fiu Akaki Akakievici, şi să nu-mi fac o manta nouă. Să rămân fără. Şi să nu mor din cauza unui general mult prea ocupat să-i arate prietenului său, cam cât de dur trebuie să fie un general. O să-ndur frigul şi atât. Nu merg după o manta nouă. O să fiu atât Akaki Akakievici, cât şi Gogol, să-mi scriu singură destinul.

CafeKultour şi byron.

2011-04-17T03:45:00.006+03:00

Mi-am propus, fără să vreau, să merg la cel puţin un concert al vreunui artist preferat. Aproape că reuşesc să fac asta. Adică, până acum, am văzut chiar oameni faini în concerte: Viţa de Vie, Luna Amară, Kumm, Fără Zahăr, Paraziţii, Ţapinarii, chiar şi pe cea mai minunată fiinţă de pe plantă, am văzut-o, pe Ada Milea, dar şi pe colegul meu, Nane (trebuia să-l pomenesc şi pe el). Serile trecute, mai exact pe 15 aprilie, am reuşit să-i văd pe cei de la Byron. Şi-au lansat albumul Perfect şi în Timişoara. Pe acest disc se regăsesc majoritatea artiştilor mei preferaţi. Ca să vezi!

Byron, o trupă care nu mi s-a părut cine ştie ce în emisiuni. Îmi păreau prea serioşi! Dar au un simţ al umorului atât de fin! Plus că-mi doream, la sfârşitul concertului, să-i iau pe toţi acasă, şi să-mi cânte o veşnicie. Au cântat atâââââââât de frumos fiecare melodie, încât oamenii din spate de tot, care nici măcar nu i-au văzut pe tipi, nu s-au supărat din pricina asta. Mai era un tip în faţa mea, care ştia fiecare vers, şi mă simţeam cam nasol că eu stau în faţă lângă el, când ar fi putut oricine altcineva să fie acolo. Preferabil, un domn de la intrarea în club... A fost multă lume, fum, bere şi noi 4. De data asta, în grupul oamenilor ce merg la concerte cu mine, a mai intrat o persoană pe care-o admir mult de tot, şi mă refer la profa mea preferată din primul semestru. A venit cu noi şi mi-a spus să o mai chemăm. That was nice!!! Evident că o să o mai chemăm.

Ah, tot vineri seară, înainte de concert, am fost la un fel de piesă de teatru, din cadrul CafeKultour, un festival menit să promoveze cultura, în toate formele ei, în cafenelele din oraş. Piesa asta a fost ceva... superb. Numele ei: Romeo şi Julieta, iubişi de plută. Nu au fost actori, nu au fost replici din faimoasa capodoperă a lui Shakespeare, au fost dopuri de plută, sunete şi două mâini. Un spectacol care ne-a făcut să râdem în hohote. Păpuşele din dopuri de plută, pe o scenă micuţă, astea au fost singurele ingrediente ce ne-au binedispus.

Defecţiune tehnică!

2011-04-13T18:01:00.005+03:00

Vreau doar să ţip! Să ţip şi să scot afară tot! Deşi nu sunt semne clare că sunt constrânsă să fac anumite lucruri, şi cu toate că nu-mi plac compromisurile, ajung, în definitiv să le fac. Urăsc compromisul şi sentimentul de "dependenţă". Simt că mereu trebuie să dau explicaţii pentru fiecare gest, iar ca totul să fie oarecum ok, trebuie să vorbesc încontinuu. Şi asta nu e bine, pentru că nu pot menţine o conversaţie, atunci când receptorul îmi răspunde sec: mda. sau: nu ştiu... Şi atât. Conversaţia se opreşte acolo. Mă simt străină şi vinovată. De cele mai multe ori vinovată. De ce?... Nu am putut să-mi răspund. Mi-ar plăcea să mai primesc un mail, ca acum o săptămână, cu mesajul: uite, du-te la conferinţa asta, poate scoţi o ştire... Vreau să se întâmple asta cât mai des posibil!!! Vreau să nu am timp, răgăz şi mai ales să dau explicaţii. Să nu mai pierd lucruri minunate, din cauză că mi-e teamă ca altcineva să nu fie de acord cu propunerea mea şi dorinţele mele, şi pentru asta să nu ajung să fac acele lucruri. Problema e cu mine. Mi-ar plăcea să fie cineva, acolo, care să fie dispus să-mi dea libertatea de care am nevoie. Ar trebui să învăţ eu cum să-mi capăt această libertate. Dar mi-e teamă de răspunsuri, şi frică să întreb. Nu mi-e frică de necunoscuţi, de ei doar ruşine... dar din partea cunoscuţilor, ştii la ce să te aştepţi. Şi de cele mai multe ori, nu e ceea ce voiai, e fix ce te aşteptai să fie: un răspuns negativ.

Mi-ar plăcea să pot să exprim ferm ceea ce simt, ceea ce vreau să fac, şi să trec peste teama de a primi un răspuns negativ.

Din câte am citit, am o personalitate accentuată. Nu în sensul bun, ci mai degrabă în sensul... "îngrijorător", dacă pot spune aşa. Adică, sunt un pic schizoidă, un gram mai mult dependentă, puţin obsesivă, şi mai mult decât câta (câta înseamnă "un pic", "puţin"), evitantă. Poate de asta mi-e teamă. că aşa mi-i personalitatea. Of!

paradox.

2011-04-08T21:37:00.003+03:00

Mi-am spus tot timpul că nu aş putea trăi, dacă aş fi surdă. Sau oarbă. Dar, cred că m-aş descurca neavând auz. Dar fără să pot vedea, aş fi pierdută! Am cunoscut zilele trecute un om fantastic, demn de respect nemărginit, un om plin de umor, deşi viaţa lui nu cunoaşte decât umbre şi contururi. M-a făcut să mă simt vinovată de faptul că nu ştiu să-mi apreciez viaţa. Însă, nu numai viaţa. Că nu ştiu ce înseamnă să vezi, de fapt. L-am recunoscut pe Micul Prinţ în acest om, Micul Prinţ, cel ce învăţase de la vulpe că ochii sunt orbi. Mi-ar plăcea să învăţ cum să văd. Şi să aud.

Muzică sau linişte?

De obicei, aleg muzica, dar de cele mai multe ori, îmi place liniştea. Dar nu liniştea aceea pe care să înceapă lucrurile din capul meu să mă macine. Nu liniştea ce-şi invită prietena ei bună la o "cafă", Conştiinţa. Nu! Îmi place liniştea care mă face să visez la viitor sau cea pe care-mi modific trecutul. Aia e fix liniştea ce-mi place. Sau cea care-mi dă voie să tac fără să mă ducă pe meleaguri îndepărtate. E fain aşa. Îmi place muzica, de asemenea, ce îţi dă senzaţia că tot ceea ce voiai, se materializează în jurul urechilor tale, acea muzică, ce-ţi deschide ochii, să poţi visa. Mi-ar plăcea să ascult muzică şi să fie linişte, în acelaşi timp. Dar ambele lucruri sunt enervante la un moment dat.

Câteodată îmi doresc să sparg momentul acela de pauză, cu o piesă ritmată. Cu orice fel de piesă. Cu orice. Chiar şi cu un zgomot. Urăsc liniştea aia din jurul meu, când omuleţii dinăuntrul meu, se chinuie să găsească o modalitate prin care să se facă schimbul. Să se deschidă o uşiţă prin care muzica din interior să invadeze exteriorul, care la rândul său să-mi dea pace. Pacea aia interioară.

Să taci în tăcere e şi mai rău. Dar atunci când simţi că nu mai sunt lucruri rămase pentru zgomot? Mă chinui de la un timp să vorbesc. Aş face orice ca vorbele să pară prietenoase. Ele sunt, de fapt cu oameni cunoscuţi de curând. Cu cei vechi, vorbele nici nu mai au curaj să iasă. Doar lor le plac oamenii noi. Şi atunci, îmi rămâne muzica. Doar ca variantă. Dar nu e. Vreau ca muzica să facă liniştea să plece în unele momente. Şi să o aducă atunci când trebuie.

Îmi doresc cu ardoare ca simţurile mele să fie întregi şi, mai ales, compatibile. Să fie libere. Să văd. Să aud linişte şi muzică.

3!!! în blogu' meu....

2011-04-06T17:26:00.004+03:00

Am trei propuneri. Trei piese ale unor neni din Noua Zeelandă, care "bagă mega bine", şi în repertoriul lor intră piese foarte faine, din aproximativ toate stilurile muzicale. Mai puţin manele. Desigur, sunt din Noua Zeelandă. Nu cred că manele noastre, îmbrăţişate cu drag de Goran Bregovic, au ajuns chiar şi acolo. Tocmai de asta, muzica tipilor mai sus menţionaţi sună aşa fain.

M-a enervat la culme colaborarea asta a lui Florin Salam cu Goran Bregovic. Îmi plăcea Bregovic până de curând. Probabil nenea care mai înainte a trecut cu maşina pe sub fereastra mea, maşină din care se auzea un oarecare ritm oriental combinat cu muzică proastă românească, nene care poartă, posibil, la gât, un lănţişor de aur, cu o cruciuliţă de 5 kile, şi ea din aur, evident, poate nu a auzit de Bregovic, dar cu siguranţă de Salam a auzit.

Revin la băieţii de care începusem să vorbesc. Prea multe despre ei nu ştiu, doar că fac muzică faină. Iniţial, am crezut că e vorba de un singur tip care mixa. Am descoperit că-s vreo 5. Deşi, teoretic, era drăguţ să bag la "rubrica" asta piese de-ale Adei înainte sau după concert, o să mă abţin, pentru că nu pot alege, pur şi simplu, doar 3 piese. Mai bine caut eu necunoscuţi, cel puţin pentru mine, şi-i arăt cui pot. Ca să nu mai tot deviez atâta de la subiect, ăştia-s:

1. Sola Rosa - Love Alone.

2. Sola Rosa - Turn Around (cu Iva Lamkum)

3. Sola Rosa şi Bajka - Humanized

Concert Ada Milea

2011-04-02T12:40:00.005+03:00

Ce e mai bun de făcut într-o zi de 1 aprilie decat să te relaxezi cu prietenii undeva, încercând să eviţi multe glume proaste? Să mergi la un concert la care să râzi mult! Ştiam că va veni Ada Milea în Timişoara, şi nu singură, ci l-a adus şi pe Bogdan Burlăcianu (Bobo de la Fără Zahăr), aşa că am încercat să conving pe cineva ca de 1 aprilie să fie bun şi să vină cu mine la concertul pe care-l aşteptasem eu de atâta amar de vreme. Nu a fost greu de realizat acest lucru, astfel încât am avut pe cineva lângă mine, care râdea în timpul concertului, mai mult decât fanii ei obişnuiţi. Dar despre faptul că respectiva persoană, nu prea ştia multe despre Ada, o să vorbesc într-un episod viitor.

Concertul a început cu “Rodica”, mama tuturor fiilor, fiica tuturor mamelor, gopodina tuturor oamenilor, omul tuturor gospodinelor, nu am jupuit-o pentru a o face drapel, ne-am rezumat doar la stadiul de râs. În hohote! După obişnuitul ei recital, primul recital, în care a intrat piese precum: “Rodica”, “Ceauşescu”, “Colinde Horror” – 1, 2 şi 3 – , dar şi piese pe versurile lui Ion Mureşan din volumul de poezii “Alcool”, de asemenea, şi pe versuri de Emil Brumaru, unele dedicate lui Şerban Foarţă, Ada l-a chemat pe scenă pe Bobo, invitatul ei, pentru a ne povesti, în felul lor caracteristic, despre Kovaliov şi al său nas, care-i dispare de pe faţă într-o dimineaţă. La sfărşitul acestui concert-teatru, cei doi ne-au colindat, desigur, şi aceasta prestaţie a fost specială, pentru că ne-au colindat cântând la… nas! Ada a mulţumit şi a anunţat că va mai urca pe scenă în aproximativ 15 minute. Aşa a şi fost, drept pentru care, cel de-al doilea recital a început. Acum eram pregătiţi să ascultăm piese în limbi străine, ea a început să ne cânte povestea lui Apolodor, în engleză, dar şi fragmente din “Insula”, “God’s Playground” şi piese ca: “Search”, “Survive”, “Winter”, “Andreea”, “Di la rasarit apari”. Cam atât cu limbile străine. Au urmat pe urmă piese optimiste ca: “Altfel” sau “Aoleu”!

Ada a determinat publicul să o acompanieze pe piesa mai sus menţionată (“Aoleu”, adică), dar cam altfel. Ne-a încurajat pe toţi să facem: “Îîîîîîîîîîîîîîîî”! Cine ştie, cunoaşte. La piesă, mă refer. A făcut multe glume cu cei din public, a cântat piese interzise, piese de dragoste – “Ceaţă” -, iar la final a mulţumit şi a coborât de pe scenă. Publicului, însă, nu i-a fost de ajuns aproape două ore în compania Adei, astfel încât au vrut să o mai audă încă o dată… şi încă o dată… Şi au mai auzit-o. Ada a revenit pe scenă şi a mai cântat: “Obosită”, “Somnul naţiunii” şi, desigur, nu putea lipsi “Mioriţa vizuală”! La finalul-finalului, Ada a făcut un mix, incluzând aproape tot ceea ce am auzit sau văzut pe scenă.

Ca şi concluzie, a fost un concert minunat, la care s-a râs enorm de mult, şi care, după părerea mea, şi-a meritat toţi banii. Spun asta pentru că unii se plângeau că biletul e prea scump, adică 25 lei, dacă-l achiziţionai în avans, iar 35, dacă-l luai pe loc, în seara concertului. Da, a meritat, poate merita şi mai mult, cu toate că nu au cântat cei de la Muse în deschidere, şi asta doar să se justifice acel preţ de care povesteam acum un rând. Ada Milea, cu siguranţă e iubită şi admirată în Timişoara! Să sperăm că mai vine pe aici!!!

UPDATE: Acum şi clipuri, chiar aici!!!

Stingem şi noi lumina aia???

2011-03-27T00:06:00.002+02:00

Da, am stins-o. Pentru un pic mai mult de o oră. Că ne-a plăcut. A fost perfect... lumânări, muzică frumoasă... ah, ne-am distrat pe cinste! Toate lucrurile întoarse pe dos... ceasul atârnă invers acolo, există o căsuţă pentru un şoricel, îl cheamă Gyuri, trafaletu' e lipit de perete, din tavan se scurg nişte trompete, pălării, dar şi un contrabas. Desigur, am mai pomenit de acel loc minunat, nu demult. Bruiaj e numele lui, şi e superb. Fără planuri mari, fără pic de plan, mai bine zis, astăzi am hotărât să încep să-mi pun în aplicare gândurile. Mi-am spus: gata! plec! să salvez ce se mai poate salva!!! Deci, am decis să salvez planeta!!! Serios. Am stins lumina în garso.. apartament, şi am tulit-o spre mirificul locaş. Jucarăm Dutch Blitz, am pierdut exact atât cât am putut. Era să stricăm o boxă, cu bere... şi lumina, a fost stinsă şi acolo. Bruiajul a fost un pic neîncăpător, când la lumina lumânărilor, o trupă faină (Exiled), a început să cânte. Cover-uri superbe ale unor piese superbe... Mi-a plăcut, sper ca planetei să-i fi convenit modul în care am celebrat-o. A avut şi ea un pic de pauză.

However, mă pregătesc pentru concertul mult aşteptat! Îl aştept demult, după cum bine am şi zis, mult aşteptat!!! ooof, nu mă gândeam că o să se întâmple pe bune! Şi merg cu un leu, zodiacal, nu economico-financiar, la un concert al unui alt leu. Idem. O să fie aşa, dar aşa de fain!!!

I'll find my happy place.

2011-03-24T21:37:00.004+02:00

Am început să scriu. Am mai spus asta? Nu ştiu... Oricum, scriu. Asta e important. Pentru hrănirea ego-ului, presupun că e... că pentru mine nu prea... adică da, era un timp, când îmi plăcea să scriu, şi-mi doream să fiu cândva autoarea unui roman mai ciudat, sau nu ştiu ceva de gen. am început n-poveşti, pagini de word, copaci salvaţi de la tăiere şi ciorne de la torturarea cu pasta pixului meu. Am început, într-un timp să le şterg, şi da, le-am sters. cam tot ce-mi propun reuşesc în ultimu' timp: să mă fac de râs, în principu. A.. da, şi implicit, să mă înroşesc de fiecare dată.

Scriu pentru un proiect studenţesc, if I may call it that way, e un fel de ziărel. Sincer, nu cred că mai pot rămâne. Adică, da.. e aproape ok tot ce se întâmplă, dar parcă vreau să mă certe nişte oameni pentru faptul că sunt inaptă şi nu mă descurc. Nişte oameni cu experienţă PRECOCE, şi nu PRECARĂ. Nu sunt în stare să fac o ştire cum trebuie, da' cică "am fler pentru interviuri". Nu ştiu cum un om de presă poa' să-mi zică asta - mie, unei fiinţe care habar nu are pe ce lume trăieşte, care a făcut mate-info în liceu şi nici nu ştie de ce a ales jurnalismu' ca facultate, că viitor în media, nu are -, mai ales că-s slabă de înger, naivă şi foarte uşor influenţabilă. Am filme-n cap. Şi nici măcar nu sunt despre teorii ale conspiraţiei. Îs doar comedii. De prost gust. Dar nu mai rele ca cele în care joacă nenea ăla, pur şi simplu penibil, Ben Stiller. Deci da, scriu pentru un fel de ziar al anului 1, de la jurna... Sincer, am mai rămas, pentru că am vrut să şeruiesc interviul cu Ada, un om minunat şi deschis (şi încă nu am întâlnit-o faţă-n faţă). Ăsta ar fi motivul.

Nu mă plâng de ce mi se-ntâmplă, asta să fie clar. Nu mă plâng deloc, am oameni faini lângă mine şi toate lucrurile-s minunate. Dar vreau să fiu mustrată de cineva, să mă aducă cu picioarele pe pământ. Să nu mai visez în timp ce libienii nu mai ştiu cu cine se mai luptă şi, mai ales, pentru ce.

De obicei, nu avem un scop bine-determinat, sau dacă avem, îl uităm pe parcurs. Sau suntem cu toţii avari, şi ne dorim mai mult decât putem duce, uităm de clipele frumoase produse de un simplu zâmbet. Acum, zâmbetul, monedă de schimb cândva, a fost înlocuit. Nu se ştie exact de către ce, dar a fost. Mi-ar plăcea să am de la cine să învăţ ceva. Ah, cât de schimbătoare sunt. Până acuma, fugeam de oamenii care mă criticau. Dar, încet-încet, am devenit prietenă cu unii din ei. Mi-au explicat că, de fapt, alea, sunt doar sfaturi. Şi-mi place să primesc sfaturi sub măşti de critici. O să mai poposesc pe aici.

Şi acum un featuring, un super duet: Sepultura şi Katie Melua. Watch them pe rândeişon.

Interviu.

2011-03-15T20:35:00.004+02:00

În sfârşit pot publica şi eu ceva de care sunt mândră. Mă rog, să public, e prea mult spus. E ceva ce vreau să arăt celor câţiva oameni care-mi citesc blogul. Cu ceva vreme în urmă, am întrebat una din persoanele cu care visam să fac cândva un interviu, dacă ar fii de acord cu asta. Şi a fost. Mi-a răspuns frumos: cu mare drag. "Cu mare drag" e cea mai faină sintagmă din toate timpurile şi nu demult, am început să o rostesc şi eu. Să revin. Interviul, de care ziceam, l-am pregătit de încă de când am aflat de muzică concepută de intervievată. Aveam de mult timp întrebările pregătite, şi pot spune cu mâna pe inimă, că acest nu am fost deloc obiectivă. Am fost cea mai subiectivă fiinţă, şi asta pentru că am întrebat strict ce mă interesa pe mine. Dumnezeule, nu ştiu cum am trecut la ISS. Intervievata este Ada Milea. Şi "cu mare drag" voi posta şi eu, aici, acum, întrebările şi răspunsurile aferente interviului care a fost publicat şi pe site-ul ziarului Vestul şi restul.

1. Muzica pe care o faceţi, are un public larg, de la copii, până la oameni de vârste mai înaintate. Vă ştiu copiii de la 5 şi până la 10-11 ani, dar şi cei trecuţi de 30, 40 de ani. Problema e generaţia mea. S-a pus pe ascultat alte lucruri. Cum le-aţi descrie tinerilor ceea ce faceţi? Spun asta pentru că am colegi care nu vă ştiu munca, încă.

- Fiecare ascultă ce-i place din ce i se întâmplă să audă. Mi-e frică să vorbesc despre generaţii. Cred în experienţa unică a fiecăruia. Cine s-a săturat de cuvinte poate că a avut prea multă treabă cu ele, sau dimpotrivă (prea puţină). Atunci omul se poate refugia în ritmuri, sau în muzica de atmosferă. E minunat că există atâtea posibilităţi. Ce fac eu? Concerte cu personaje. Un fel de texte care cântă, situaţii care cântă... Uneori, cărţi care cântă.

2. În timpul liceului vă pregăteaţi să daţi la medicină şi după intense pregătiri, aţi intrat... la teatru. Acum sunteţi pata de culoare din muzica folk. Ce v-a făcut să alegeţi chitara? În momentul de faţă, cum împăcaţi concertele cu actoria?

- Aşa s-a întâmplat. Chitara e oricum mai comodă decât multe alte instrumente, mai ales dacă ţinem cont de texte. Actoria imbogăţeşte fantezia. N-au cum să nu se împace.

3. Aţi fost parte din Cirque du Soleil, pe urmă Athanor Akademie, unde aţi pus în scenă Quixote şi Apolodor, de data asta Apolodor era german. Mai colaboraţi cu Athanor Akademie?

- Apolodorul german se cântă încă. Are viaţa lui: l-am făcut şi l-am lăsat acolo. Studenţii sunt foarte simpatici şi mi-e drag să lucrez cu ei, dar nu prea îmi rămâne timp pentru lucrurile pe care vreau tare mult să le fac aici, aşa că îi amân cât pot.

4. După „America ştie tot” şi „De ce fierbe copilul în mămăligă” aţi fost distribuită în piesele de teatru „Iunie” şi „Viaţa lui Helge” la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Care sunt rolurile dumneavoastră şi cum reuşiţi să rezistaţi, având în vedere că piesele sunt consecutive? Când şi cum vă relaxaţi?

- Haha, n-am mai jucat roluri vreo 7 ani înainte de piesele „Iunie” şi „Helge”. Mi-a fost frică, dar mi-am dorit tare mult să lucrez cu echipa Frunză-Grand. Partea cu „rezistatul” ţine de „bucătăria” mea artistică şi prefer să vă dau doar „prăjitura”.

5. De ce aţi ales să faceţi muzica, pe care dumneavoastră o numiţi „desene animate audio”, şi nu un anume stil?

- Nu îmi bat capul cu numitul. Am zis şi eu aşa, poate pentru că personajele cântecelor se transformă în mare viteză, iar acţiunile au logica desenului animat... într-un fel. Şi poate pentru că fiecare sunet (oricât de mic) şi fiecare gest (oricât de mic) contează enorm.

6. Sunt tare curioasă să ştiu cum se naşte un desen animat. De exemplu, cum s-a „născut” Oaia mică şi care e povestea ei?

- E de pe vremea-n care eram furioasă pe ciobanii Mioriţei care, în loc să-şi admire vecinul că „are oi mai mândre şi mai cornute” , ei decid să-l omoare. „Oaia mică” a apărut dintr-o joacă, la fel ca majoritatea pieselor mele.

7. Ce fel de muzică ascultă Ada Milea?

- Dylan, Zappa, Laurie Anderson, Lhasa, Beatles, Bach, Randy Newman, Mc Ferrin, Spektor, Redbone, Pluhar, Beethoven, Blind Boys of Alabama... etc... etc...

8. Oamenii care vă admiră munca şi vă urmăresc, ştiu despre lista dumneavoastră cu morţi preferaţi. Există o listă de vii preferaţi? Iar dacă nu există, măcar puteţi să enumeraţi câţiva oameni, artişti, actori sau muzicieni preferaţi?

- Morţii mei preferaţi sunt vii prin creaţia lor, dar dacă vreţi neapărat o listă... alegeţi ceva din lista de mai înainte.

9. Aveţi colaborări cu oameni din diferite registre muzicale, artişti de primă mână: Alexander Bălănescu, Mihai Iordache, Radu Georgescu, Adrian Cristescu, Bogdan Burlăcianu. Dacă aţi putea alege un singur nume din lista cu artişti preferaţi, care ar fi numele cu care v-aţi dori să colaboraţi cândva?

- Cred că cel mai bine aş colabora cu „etc... etc”.

10. Unde a dispărut Dorina Chiriac, obişnuitul Apolodor şi, de asemenea, Sancho şi cum a ajuns Bobo Burlăcianu să o înlocuiască, cel puţin în spectacolul Quijote?

- Dorina e o mămică devotată şi o mare actriţă. Eu o tot „vânez”, dar reuşim tot mai rar să cântăm împreună.

11. Pentru că ceea ce scriu acum este strict pentru studenţii timişoreni, puteţi spune când o să ne faceţi o vizită? Când o să ascultăm poveştile lui Apolodor, Quijote sau Kovaliov?

- Toate au fost la Timişoara. Discul „Quijote” e chiar o înregistrare a unui concert de la „Casa studenţilor” voştri. Sper să vin la voi cu ceva nou.

B-b-b-bad to the...

2011-03-14T02:05:00.003+02:00

toate lucrurile merg prost. Prost, prost, prost. De când cu acel cutremur, lumea chiar s-a schimbat. Să dezvolt. era o superbă zi de miercuri, zi de restanţă, de altfel. Ştiam cam ce ne-ar da profa, ştiam că trebuie să mă aştept la neaşteptat la examenul ei. A fost o debandadă tooootală. eram atât de mulţi în amfiteatru, din toţi anii, încât unii stăteau în picioare. ok, un pic de ceartă cu profa nu strică, pentru drepturile noastre, gândeau unii. ei bine, profa ne-a cam făcut celulele roşii, leucocitele şi trombocitele să se agite în aşa fel, încât faţa mea, devenise deja un semafor uman. Mă grăbeam, aveam tren la 3. nu puteam întârzia din cauza unui examen. am cumpărat chestii ce se cumpără pentru mame, şi nu numai, de 8 martie. Nu puteam să pierd trenu. Mă rog, în drum spre tren, Ramona îşi pierde un cercel făcut de ea. Alt semn rău. Asta de fapt, trebuia să mă facă să-mi dau seama că un mare dezastru va lovi Pământul. Dar eram aşa grăbite, că numai la sănătatea planetei nu m-am gândit, deşi, nu am aruncat nimic pe jos, Doamne fereşte!!! Aşa, după o zi două, BAM! cutremur. şi pe urmă altul. şi încă unul. şi încă unul. explozii, incendii, morţi, dispăruţi. Toate ca toate, dar, la întoarcerea spre "fruncea" patriei, aflăm la ghişeu că nu mai sunt locuri în trenu de 7 fără ceva. Ok, ok, nu-i bai. Nu-i musai să mergem acu. Luăm bilete la următorul. E ok. Boschetăm în McDonalds, cu bagajele, evident, după noi. am tras de un suc şi am petrecut clipe minunate pe peron. Încă vreo oră. Pe tren, hopa, nu mai avea colega de suf... nu, de cameră... ba da, se poate numi şi colegă de suferinţă, aşa, nu mai avea baterie la laptop, ca să-şi poată vedea liniştită serialul. Temesvara, pământ românesc, ne aştepta nerăbdatoare, coada de taxiuri în faţa noastră, taxiuri pline. Acasă, şoc!!! primisem enjpe meiluri cu şi despre facultate. unul din mail-uri făcea o uşoară referire la rezultatele obţinute, sau nu, la restanţe, iar un alt mail, la programul remodificat a 15 oară în decurs de 2 săptămâni. Evident, singurul prof care-mi plăcea, din cei noi, a fost schimbat. Acelaşi care ştia că frecventam aceleaşi locuri, şi aici, mă refer strict la postul minunat de radio. Na, nu mai bine tăceam? Aşa evitam dezastrele astea înlănţuite. Poate dacă ne ţineam gura la examen, era fain. Nici japonezii nu treceau prin ce trec. şi eram şi eu fericită. ooooooooooooffff. Apropo, nu am luat restanţa.

8 martie

2011-03-08T01:47:00.003+02:00

Ar trebui să am un subiect drăguţ, cum ar fii treaba asta cu 8 martie... dar, din păcate, nu-mi plac lucrurile atât de drăgălaşe şi de obicei, nu scriu când se ivesc sărbătorile. ah, mai puţin Crăciunul. Dar, trebuie să-i urez colţului meu, mai mult de frustrări, decât de trăiri sincere de fericire: "La mulţi ani!", de fapt, am avut şi sentimente drăguţe aşternute pe coli de word, câteodată. Dar, în princpiu, am fost şi sunt, o frustrată. Ca şi oamenii pe care-i apreciez de ceva timp, şi tot ei mi-au schimbat percepţia asupra a tot ceea ce consider în momentu' ăsta, fain, la fel ca ei, nu ţin minte exact data în care am lansat blogu', momentul în care, m-am decis să încerc să scriu ceva. E ok, totuşi, că ştiu că se întâmpla undeva în martie 2009. Fac 2 ani, la naiba! În anii aştia, am strâns ceva lume în blogroll, unii nu ştiu că eu îi pândesc, iar restul... şi vestul... hm, deci, da, la mulţi ani, sau nu! Totul a început pentru muzică. Sper ca acelaşi să fie motivul şi de acum încolo, iar deraierile mele mentale şi spirituale, să nu mai îndrăznească să se afirme atââât de vizibil.

Ok, bec to eithhh av marci. De ziua ta, mămico... în dar ţi-am adus inima... evident, ce altceva? că de abia mi-au ajuns niscaiva bani pentru un pachet de biscuiţi şi un iaurt, deci, inima, e the best în momentul ăsta. E cam naşpa, inspiraţie nu am, şi oricât mi-aş dori, nu mă descurc cu materialul ăla lipicios, numit lut polimeric. Deci, nu am nimic pregătit! şi dacă aş avea, nu am cum să-i dau cadoul, decât pe 18 iunie, când chiar e ziua mamei mele. probabil, atunci mai merg acasă. Ail liv nau. ăăă, giust uaci:

Dorinţe.

2011-03-06T17:29:00.003+02:00

Pot să-mi doresc încă ceva? pot, pot, pot???... desiguuuur că pot. Că doar nu se îndeplineşte. Deci da, Iuliana, îţi poţi dori ce vrei tu. Ok, mersi, o să-mi doreeeeeessssc... ăăă... ce-ţi doreşti?... păi, o carte. Ok, ok, care-i aia?... Nu ştiu, dar am văzut că un nene, începe curăţenia de primăvară şi asta constă în dat cărţi moca, oamenilor care ştiu să citească şi care şi vor să citească. şi vreau şi eu să citesc... Bine, bine, dar, nu ai tu un raft cu cărţi aduse de acasă, pe care nu le-ai citit încă???? Ba da, doar că vreau tare mult cartea asta, înţelegi? Da' ce carte e? Of, se numeşte "C", şi nu ştiu exact despre ce e vorba în ea, doar că vreau pur şi simplu să văd cum e... adică, uită-te şi tu, are un titlu, care nu spune prea multe, deci, pun pariu că super interesantă. Mda, drăguţ motiv. Şi cartea Marea ai luat-o s-o citeşti, şi nu ai citit decât vreo 30 de pagini. Daaaaaa, ştiu!!! doar că mie-mi place mai mult muntele, de asta... plus că e cam plictisitoare. Cum spui tu. Îţi poţi dori orice. Bine mă, da' uite, că-mi doream să fiu prezentă în muzeul de artă cândva, şi am fost. Chiar profu' ne-a invitat. Nu ştiam că-ţi doreai asta... Da, îmi doream, voiam muuult de tot, şi s-a îndeplinit! Na bine, nu vrei tu să te apuci să faci ceva serios în timp ce-ţi doreşti asta??? m?... OOOOOFFFFF!!! Bine, fie. Mă uit la Friends atunci! Ha!!!

tocana

2011-03-02T15:03:00.003+02:00

chestie scrisă în timp ce am lăsat pe foc cartofii, care trebuie să se metamorfozeze în ceva bun de mâncat.

am cafeaua lângă... iau o mică pauză, ca de obicei, doar pauzele au fost inventate pentru mine. Cred că doar 5 minute ajung să scriu asta. Mi-au dat lacrimile azi, când mă gândeam că îmi place mult ce mi se întâmplă acum, dar, presupun că ceapa care trebuia călită, în timp ce o tocam, îmi provoca lacrimi. Ieri la un seminar, cel mai devreme seminar, un om m-a recunoscut. Îmi este profesor la şcoală, dar, îmi era un fel de profesor şi la radio. Însă, la radio, nu-l prea prindeam. A întrebat care, unde, a făcut, dacă a făcut, practică. Prea puţină lume a spus ceva. Eu am tăcut, nu mi se pare că ceea ce încercam noi la radio să facem, putea fi considerată practică. Aşa că domnul profesor, a spus: Iuliana, din câte ştiu, şi tu ai făcut radio. Am rămas şocată. Tot ieri, după cel mai devreme seminar, după şocul existenţial manifestat sub forma unui zâmbet larg şi tâmp, am petrecut ceva timp cu două colege. Revin, se aude ceva la bucătărie... A mai pomenit cineva de dulceaţă pe pâină cu cafea? m? nobody?... naşpa, e bună! Aşa... Ca o colecţionară de locuri mirifice ce sunt, am mai adăugat listei mele de baruri şi localuri faine, altele două. Bestiale!!! Nu ştiu cum se face, dar, astea-s chiar lângă mine. Şi nu ştiam de existenţa lor. Până acum 25- 26 de ore. Am petrecut o zi suuuperbă! Am şi căzut în faţa poştei, mergeam să pun un colet... o să întârzie... vai... am căzut şi am o vânătaie pe piciorul stâng - da, acum aproape ştiu să fac diferenţa între stânga şi dreapta - însă, nu e singura. Azi noapte, când a plecat o colegă de la mine, am reuşit performanţa de a mai cădea o dată. De data asta, pe partea dreaptă. Deci, superb! Am fost într-un loc, unde, atunci când intri, ai impresia că-ţi va cădea un violoncel, sau contrabas, ce mai? o vioară uriaşă, în cap. E atârnată de tavan! La fel şi nişte trompete, dar şi nişte pălării deasupra barului decorat cu clape ale unui pian. pe unul din pereţi, mai sus de căsuţa bine determinată a unui şoricel, este lipit un trafalet! Totuuul e superb acolo!!! Şi îi super mulţumesc minunatei persoane care m-a dus acolo!!! Ah! cartofii mei!!! Tot ea, a fost cu mine aproape toată prima jumătate de zi! Îmi place să hengaut cu pipălii... Ieri a fost o zi aşa de lungă... nu mai ştiu când a început sau când s-a terminat... Alt seminar, cu un nene, care ne roagă să-l tutuim, ceea ce noi nu refuzăm, deşi mie mi-e tare greu... Am stat, mai apoi, cu o altă colegă şi am făcut cercei... şi a fost aşa de fain, niciodată nu am mai râs aşa de mult! of... şi azi, de dimineaţă, am primit o îmbrăţişare din partea unui om, de la care, sincer, nu mă aşteptam! Dar a fost aşa de bine! Îmi plac îmbrăţişările şi am nevoie de ele, uneori... nu trebuie făcut exces de îmbrăţişari, pupici (aştia-s totaaal inutili şi enervanţi), sau, mai ales, dulcegării! Am primit şi eu mărţişor, deşi sunt naşpa pentru omul respectiv! vai, am fost invitată să cânt cu o trupă... am crezut că domnul, glumea, dar nuuuuu.... oricum, mi-e ruşine, deci, nu! În plus, nu am chitara mea şi parcă nici nu mă mai trage inima să fac asta. Cafea, dulceaţă... chei uitate. ah! Uai, deci, gata, îmi plac muuult de tot oamenii! mai ales cei din jurul meu! m-am lungit degeaba... trebuia să scriu: lucruri minunate mi se întâmplă! şi era gata postarea... dar nuuuuu, trebuie să dezvolt! of... şi acuma, probabil, cartofii mei, numa' ce trebuiau să fie nu vor fi! vreau să dorm, că nu mai pot, i'm running out of energy!!! cineva să-mi trimită energie!!! vreau 3 cutii de energie... să-mi ajungă pentru alte două zile. Nu mai am nici cafea, foarte puţină, ce-i drept... Acum, trebuie să închei transmisiunea din garsoniera închiriată, unde stau, şi să redau legătura în studioul teritorial, din bucătărie, de unde vin diverse miresme, care-mi iau gândul de la o mâncare bună. După cum spunea un clasic: Ştii că paua s-a terminat, atunci când cafeaua s-a terminat... Sau s-a răcit!

Românii nu prea au talent...

2011-02-26T17:20:00.002+02:00

Am văzut şi eu o ediţie din mirifica emisiune Românii au talent, şi am fost mai mult decât dezamăgită. De ce? Păi, pentru că nu este emisiunea care mă aşteptam să fie. La cei de afară, de unde vine ideea emisiunii, e altfel. Până şi cei care nu reuşesc acolo să primească cei 3 "da", au demnitatea lor. Aseară, am văzut un nene, care cică vrea să facă filme... oribil! ce făcea el pe scenă, era ceva în genul, tentativă de teatru de păpuşi, iar maică-sa era acolo pe post de decor... Nişte prestaţii ce lasă de dorit, asta până când l-am auzit pe domnul avocat cum cânta. El chiar merită să meargă mai departe... a mai fost o tanti care cânta bine, iar alte talente... nu prea au fost... în rest, Smiley şi Pavel (îmi place Pavel muuult de tot), au fost destul de simpatici... bine, până în clipa când ieşeau ei pe scenă ca să... ca să... nu ştiu ca să ce, pentru că nu m-am prins... erau doar penibili, dar fie... în culise sunt chiar simpatici, iar comentariiile lor drăguţe.

Dacă se gândeau cei de la Megastar, acum ceva timp, să facă şi ei preselecţiile aşa, era muuuuult mai fain. Adică, aşa da! Acolo, măcar, cei care nu ştiau să cânte, făceau spectacol chiar şi fără voce... iar juriul, chiar era dur... bine, acum, să nu vorbesc prostii, că şi Mihai Petre, dacă nu mă-nşel, e destul de dur cu concurenţii, şi Andi la fel... Anyway, sper ca data viitoare să văd ceva drăguţ la emisiunea asta de pe protv... deşi...

Mainstream vs Underground

2011-02-24T12:12:00.004+02:00

Serile trecute, mi-a fost dat să văd o chestie ce m-a uimit, dar care, într-un fel, m-a făcut să înţeleg de ce unele trupe, posturi muzicale radio, sau chiar tv vor rămân underground toată viaţa lor... posturile audiovizuale, cu siguranţă vor dispărea încet-încet... şi asta din cauza unor oameni, care confundă noţiunea de muzică bună, faină, cu cea pe care o aud peste tot. Momentan, muzica bună, e muzica de club.
După cum ziceam la început, serile trecute, eram la o tanti acasă, jucam remi/rummy/remy şi ca de obicei se punea un zgomot de fundal, zgomot imitat la unison de toată lumea, aka club music. Nu ştiu ce a fost în capu' meu, că am îndrăznit să cer şi eu o piesă... nu mai ţin minte exact ce era... aaa, ba da, era o piesă, care nu pare atât de underground, că din câte ştiu eu Fatboy Slim, se cam ascultă, aşa că am cerut piesa pe care o voi posta imediat ce termin de scris... ei, la audiţia piesei, lumea a avut o reacţie... Ce îi asta?!? mă gândeam, daaaa, le place, wow!!!... şi ei: să schimbe cineva melodia asta!!! cum poţi asculta aşa ceva??? Asta-i muzică de divorţ... ca şi cum muzica a fost creată doar pentru evenimente social - culturale, sau în cazul de faţă, sociale, dar foarte ne-culturale... nu cred că muzica a fost inventată pentru aşa ceva... nu a fost cântată şi făcută pentru aşa ceva... nu s-a trezit el marele Mozart într-o dimineaţă, când încă mai avea 5 ani, ş i a spus: bun! am făcut muzică pentru nunţi, botezuri, hai să bag una şi pentru divorţuri... sau poate s-a întâmplat şi asta... poate.
În altă seară, chiar ultima pe meleagurile copilăriei fuzionate cu adolescenţa, a venit şi fratele meu cu noi. Un tip, de acolo, era de partea noastră. Şi a făcut cea mai mare greşeala din viaţa lui. A cerut Rock. Fratele meu, a pus un pic de Metallica. Eh, lumea i-a apreciat, mai mult sau mai puţin, i-au făcut satanişti şi în multe alte feluri... deşi piesele erau: the Unforgiven 1, 2 sau chiar 3... naşpa... când am vrut Marley, mi s-a pus nu ştiu ce clubăreală, pentru că Marley, cică are o muzică prea lentă... şi nu te binedispune... ok, ok, atunci ce ziceţi de... Asta?? eee? nu e faină?... ba da, îmi răspunde cineva, haideţi mă băgaţi o Andra, o Alexandra Stan, sau mirifica Inna... lăsaţi-ne cu nebunii voştrii!!! ok, deci, lumea nu poate asculta piese aşa drăguţele. Bob Marley e câh, Metallica e vocea Satanei, Kenneth Bager are o grădiniţă obligată să cânte, iar Fatboy Slim e mult prea altfel... ok, ok, ok! De asta mor radio-urile care îndrăznesc să bage şi altfel de muzică... eh, e bine cât cei de la Youtube, nu interzic muzica asta... Oai, dacă puneam piese de la Implant pentru Refuz sau Truda? Cred că mă întorceam în Timişoara bătută...

piesa de care spuneam... şi care m-a ajutat să iau "neşte" examene:

3!! în blogu' meu...

2011-02-20T02:28:00.004+02:00

Se pare că m-am cam îndrăgostit de o trupă tare drăguţă, din Belgia... se numesc Absynthe minded şi chiar au o muzică faină. Prima oară i-am auzit la un post local de radio din Timişoara, care va lua o scurtă pauză... sper să nu se lungească... că merită să fie acolo pentru oamenii care mai ascultă muzică. Aşa... Am auzit piesa Envoi, mai întâi, care e bestială, şi tot melodia asta m-a făcut să caut mai multe lucruri despre ei. La prima vedere solistul seamăna cu Jason Mraz, la mine şi la a doua vedere, şi la cea de a treia chiar, dar muzica face dferenţa... nu zic că Jason Mraz nu ştie ce-i aia, nu, nu, nu!!! Doamne fereşte! chiar ştie omu'... doar că el e mai comercial aşea...:D

Îmi cer scuze că se vor vedea cam naşpa clipurile peste oamenii trecuţi în partea dreptă din blogroll...

Ok, Absynthe Minded azi...

1. My Heroics

2. Heaven Knows

3. Acquired Taste

Ok, în afară de piesele de mai sus, mai trebuie ascultată piesa asta, asta, asta şi asta :D

fight

2011-02-17T13:19:00.001+02:00

Să înceapă cursul de lupte!!!

Ah! Sunt aşa de pregătită să învăţ să mă lupt! Spun asta, pentru că tocmai am aflat că am luat examenele, cu excepţia unuia, la care, sincer, ştiam că o să pic, încă din clipa în care am păşit în amfiteatru. Am promis că o să vreau să învăţ să mă bat, dar doar după ce termin cu toate examenele. Nu ştiu dacă o să fiu bună la asta, evident, la început, voi primi pumni în faţă, spate, profil, mandibulă, maxilar, pleoapă superioară, chiar şi inferioară, mi se vor smulge cerceii, cu tot cu lobul urechii şi voi avea cîte-o cicatrice ici-colo, dar, voi şti să mă lupt!!! Bătaile vor fi mai crude decât cele din stradă, cum mi-a fost dat să văd acum o săptămână, în plin centrul Timişoarei. Nu contează, important e că domnul bătut cu pumni şi cu picioare, la propriu, s-a ridicat de jos, începând să adreseze superbe apelative distinşilor domni ce l-au imobilizat şi i-au acordat, cu politeţe, ba o tibie, ba câte o palmă părintească, doamnele ce stăteau lângă, scoteau sunete inimaginabile, mai ceva ca la operă, purtau veşminte colorate, înflorite, extraordinare. Bine că totul s-a terminat cu bine. Era o vorbă ce-mi plăcea: mai bine să fie bine, decât să fie rău! ~~Găştile~~ Grupurile civilizate au făcut pace, într-un sfârşit, iar toată lumea prezentă în minunatul centru, a plecat liniştită şi cu sufletul împăcat. Am deviat de la subiect... nu mai ştiu ce voiam să spun. Să scriu. Ăăăă... da...AŞA! Ştiu. Am spus că la început, bla-bla-bla, voi şti, baremi, să mă bat! Pe parcurs, o să înşfac şi eu câte un fir de păr, or voi da un dos de palmă. Eu o să mă bat doar metaforic, sper (!?!),... deşi, poate, chiar şi... ne-metaforic.

Home again. Deja m-am obşnuit să stau acasă... m-am reobişnuit. N-are legătură cu ce voiam eu să zic.

[- Am luat 9 la ultimul examen. Cel de care-mi era într-un fel frică, dar eram fericită că pot să scriu ce am înţeles eu din ce ne-a fost dat să citim/învăţăm. - ]

Transmisiunea noastră se încheie aici. O zi frumoasă, dragi cititori (ştiu că nu citeşte mai nimeni, da’ na, zic şi eu, se mai distrează omu’ ), ne recitim data viitoare, când voi revenii cu informaţii noi, şi, sper, de mare ajutor pentru întreaga omenire!

Program justfight!

Var a, b, i, n: real;

s:=suma;

Let the smth begin!

S:= s+1;

If s:=0 to 1 then...

....

Writeln(„pumni”,’,şi,’,”picioare”)

Readln(pumni şi picioare)

End.

ERROR 129 + 341 & 509: YOU DIDN’T SCRISĂŞI CE TREBUIE IN THE PROGRAM!!!

Ţapinarii

2011-02-14T12:46:00.000+02:00

Există o grămadă de trupe şi formaţii. Multe din ele, au o reputaţie oarecum bună, iar în rândul tinerilor, sunt chiar foarte bine văzute, muzica lor, foarte bine vândută. Care e frustrarea mea în legătură cu asta? Evident că există una. Hm, să luăm de exemplu trupa… Voltaj. Din punctul meu de vedere, nu sunt cine ştie ce, dar prind la public şi toate astea. E o formaţie bine-plătită. Am senzaţia, că va fi la fel ca şi cu Ştefan Bănică junior, va fi un singur concert pe an, doar că Voltaj, nu va avea un super-duper concert de Crăciun, ci de Revel. Ok, nu mi se par buni, pentru că toaaaate piesele seamănă între ele, dar unele sunt foarte… ascultabile. Şi nu mă refer la piesa “Vara trecută”. Mă rog, în legătură cu piesele ce sună la fel, cei de la Voltaj, au spus că şi piesele celor de la Metallica sună la fel şi seamănă între ele. Nu ştiu cum se pot compara cu o trupă ca Metallica, dar fie. Alt lucru ce mă enervează la ei, e faptul că tot ei au zis că nu suporta valu ăsta de noi artişti care cântă muzică de club, şi că ei nu ar face niciodată aşa ceva, şi, nu vor trece pe acest gen de muzică, nu vor cânta altceva decât ce cântă. Ghici ce? S-au apucat. Şi mai nou, chiar şi Direcţia 5. Nu contează, oricum nu-mi plac.

Să trec şi la lucruri drăguţe, care mă fac să cred că am mare noroc să ascult ce ascult. Am fost la concertul Anti Valentine’s Day. Aaaaaah, concertu’ a fost supeeeeer tareeee. Am râs până nu am mai putut. Cine spunea despre trupa Ţapinarii că sunt misogini??? Sunt doar realişti. Aşa cred eu. La concertu’ ăsta trebuia să fim o mare parte din anu’ de la jurna, plus una bucată frate. Şi ăsta, al meu. Am fost doar eu, Lia, şi fratele meu. Am ajuns devreme acolo, în locul cu pricina, eram noi şi trupa.

Concertul a început pe la 10 fără ceva şi a fost, mai mult o combinaţie între muzică, stand-up comedy şi jocul Mima. La un moment dat, Cosmin Covei, s-a ridicat de pe scaun, şi a început să cânte refrenele unor piese ca: Am nevoie de tine (Direcţia 5), Împodobeşte, mamă, bradul (Fueguşor), Pe sârmă ( Vama, sau Vama veche, not sure), de ce mă minţi (wtf?!?) şi din nou Pe Sârmă. După care, a început Adrian Tănase, să-l imite pe Ştefan Bănică… junior. Chiar şi pe Ştefan Bănică jr, după ce iese de la KFC ( cum ar spune un cole, kill the fucking chicken!!!). Ce a ieşit, se găseşte aici. Oricum, concertul ăsta m-a făcut să râd foaaarte tare şi mult. Mai mult decât la un curs de ISMM.

Mai vreau zile din astea, să mai fiu anti valentine. Of, la anu’ o să fiu din nou prezentă, să militez cu Ţapinarii. Că-mi plac tare!!! :D:D:D

end of it.

2011-02-10T13:39:00.002+02:00

Gata sesiunea!!!

Evident, ca orice student ce se respectă, am o restanţă. Abia azi am aflat. Eh, lasă, că dau încă o dată în martie, şi sper să-l iau atunci. Azi am avut cel mai important examen. Cred că şi la ăsta o să am restanţă. Presimt asta... Oricum, e bine. sper. Am aberat acolo, pe vreo 3 foi, cât n-am aberat în toată viaţa mea. Mi-e ruşine de ce o să citească acolo profu'.

Şi acuma, să ne concentrăm asupra altor chesiii mai drăguţe. Am spus de minunatul concert din 1 aprilie??? nu??? a, ba da... am spus. Îmi vine să anunţ pe toată lumea, dar caracterul meu de leu egoist, mă face să mă gândesc şi la varianta: keep it for yourself!!! Nu aş spune nimănui, da' simt nevoia să împart asta cu oamenii. Deocamdată nu spun cine e artistu' pe care vreau eu tare mult să-l văd live, pentru că încă mă mai gândesc dacă trebuie să fiu generoasă sau egoistă. Mă rog, "generoasă", nu e tocmai cuvântul care îmi trebuie.

Mda, am început sesiunea pe raggae, şi chef... party, gen... păi, tot aşa o să o şi termin.

Pauză!

2011-02-08T12:40:00.003+02:00

perioada asta, nu trebuia să fie stresantă şi pentru mine? întreb doar. Toţi colegii au fost foarte stresaţi şi foarte concentraţi pe citit. Ceea ce nu-i rău deloc. Cred că aşa trebuia să fac şi eu. Dar nu am făcut nimic altceva decât să pierd nopţi, "învăţând" pe net. Asta a fost tare distractiv. Mi-e doar ciudă că nu puteam să fac nimic din ce-mi doream să fac în timpul ăsta. Adică na, e sesiune, trebuie să stai în casă să înveţi, deşi eu făceam alte chestii doar ca să nu mă apuc de citit.

Mai am un singur examen. Se spune că e cel mai greu. Eu sper să fie bine, că omu' o să vrea să vadă "creativtatea" noastră, şi nu să-i scriem nişte chestii pe care ne chinuim să le ţinem minte, până în momentu' în care le aşternem pe o foaie, după asta, chiar dispar definitiv din mintea noastră. Îmi plac cărţile ce ni le-a recomandat, totuşi. Deşi e ultimul examen din sesiune, e primul la care-mi place să citesc. Asta, mă ajută mult.

Am făcut o pauză de la citit, da, o altă pauză în marea pauză. Aştept să vină o prietenă, cu care o să mă apuc de... studiat. Ne despart doar 45 de km, dar o să ne descurcăm. Ce ne-am face noi, oare, fără net??? m? nimic!!! bine, poate am face nişte paşi înapoi în timp, şi vom folosi poşta pentru a ne trimite mesajele, în scrisori antice. Wow! chiar ar fi naşpa să trimţi o scrisoare doar cu: "Hei, ce faci?" şi să aştepţi o săptămână cu răspunsu': "bn... u?"... mda, ar fi ceva... chiar o să încerc asta, oricum, doamnele de la poştă mă iubesc.

Ah, odată cu sfârşitul sesiunii, mi se duc şi mie zilele de stat random în Tm. Vreau să mai rămââââân!!! Dar, o săptămână, bănuiesc că nu-i mult. Acasă tot trebuie să ajung. Mă bucur, că iar ne despărţim cu vreo petrecere. E ziua Laviniei azi, 8 februarie, dar vom sărbători joi, după examen. Pe urmă, vineri, mă duc să fiu anti tot: anti-inimi-roşii, anti-roz, anti-hai-să-arătăm-tuturor-cât-de-mult-ne-place-să-ne-facem-cadouri-kitsch, anti-te-iubesc-cel-mai-mult-pe-14-februarie, AntiValentine'sDay cu Ţapinarii. De abia aştept! Iar pe 1 aprilie, timişorenilor li se coace o surpriză:D:D:D remember că spuneam eu că mai e un singur artist pe care vreau să-l văd live??? ei bine, vine!!! Sunt aşa de fericităă!!! Şi cu asta închei mirobolanta mea relatare, de la faţa locului plin cu xerox-uri cu şi despre jurnalism. (de parcă poţi învăţa care-i treaba cu jurnalismu' doar din scrieri... )

vine, vine primăvara

2011-02-06T14:10:00.003+02:00

Vine, vine priiiiiiiimăvara

se aşterne-n Timişoara...

floriclele-n părculeţe...

da'-i tot noroi pe străduleţe...

Nu contează, las' că-i bine...

primăvara, iaaată vineee

iarba creşte-n gospodării,

iarăşi văz veseli copii...

Printre blocuri şi canale...

Iarba o să creaaască mare...

făr' de mirosuri fel de fel...

primăvara nu-i la fel...

pampam

această poezie este, mai ales, inspirată de oamenii veseli din complexul studenţesc.

things have changed

2011-02-04T20:49:00.003+02:00

4 februarie 2011. o altă zi istorică. Se pun în vânzare biletele la Bon Jovi, nu ştiu ce lansare la nu ştiu ce librărie... şi, sesiunea continuă. mâine mă aşteaptă unul din cele mai grele examene de până acuma... cel puţin aşa am auzit de la cei mai mari cu un an sau doi. sau de la cunoscuţii lor. şi de la prietenele cunoscuţiilor lor. Încă o noapte albă, cea de-a doua din toată sesiunea. De abia aştept. eu şi o colegă facem sesiuni de învăţat pe timp de noapte. şi e fain... fiecare la casa ei, eu îmi mut catrafusele în bucătărie, să poată învăţa/dormi o altă colegă, de data asta, colega de cameră, o cafea lângă mine, mapa cu cursurile, un pix ca să-mi fac scheme şi cam atât. Marley rulează în sesiune.

Aseară în loc să văd care-i treaba cu reţelele de comunicare, modelul lui Jackobson, şi alte d'astea, mă uitam cu Ramona la un film. Sesiunea nu e aşa de stresantă. Am ajuns la concluzia asta, încă după primu' examen. E ok, deocamdată. Mi-au rămas două examene, după care o să învăţ să mă bat. Aşa m-a sfătuit cineva, că dacă vreau să fiu jurnalist (sau ce vreau eu să fiu), trebuie să ştiu să mă bat. Nu la propriu, bine, cred că şi asta trebuie neapărat să învăţ... dar, după sesiune, o să am atâââââtea de făcut, că nu mai am răbdare!!! Bine, aş putea şi acuma să fac, doar că cele mai importante examene sunt aici, şi încă mi-e tare lene să citesc, măcar, ceva.

Raggae, suc cu pahar, ceai cu pahar... asta-i sesiunea ce-mi prieşte.

Ah, şi în afară de raggae, se mai poate asculta melodia asta pe timp de sesiune:D

3!!! în blogu' meu....

2011-01-30T13:09:00.004+02:00

back with music. deşi e sesiune, aproape că nu o simt. e ca atunci la BAC, când în loc să învăţ, fie ascultam muzică, fie mă uitam la The Umbilical Brothers. Ei bine, acuma muuuuuuziiiiicăăăăă, în momentu' de faţă îmi reamintesc de vara despre care vorbeam, scriam, în postarea trecută, ascult Ada Milea, dar, până acum o oră, m-a obsedat Bob Marley şi muzica lui. În special, am ascultat Is This Love, şi trebuie să precizez că de Marley mi-a reamintit un post de radio, obviously. Şi pentru că am fost matinală, m-am trezit pe la... ăăă... 10 (am spus că am fost matinală), am dat drumu la radio, şi am auzit piesa cu numărul 1. pe urmă am mai căutat, şi am tooot căutat... şi am mai şi găsit.

o să merg pe aceeaşi chestie ca şi la Bob Dylan. Nu o să pun 3 piese de la acelaşi autor, ci o piesă a lu nenea în cauză, aici, Bob Marley, şi două cover-uri. Am găsit-o şi pe Rihanna aia, dar, nu acceptăm oameni mult prea comerciali aici.

tres in mio blogo:))

1. o tanti ce cânta la radio. Citez din dj-u' care a pus piesa: " e mega cool gagica... are doar 4-5 cover-uri dar le baga mega bine!" deci tanti:

2. O altă tanti.:D

3. The one and only, Bob Marley:D :

vară-missing.

2011-01-29T14:48:00.002+02:00

nu mai am timp de citit. adică, timp este, nu e problemă, dar nu pentru ce citesc eu.

azi-noapte, am fost izbită de o revelaţie, sau cum ar zice Ramo: "s-o aprins beculeţu'", afirmaţie la care doar eu puteam răspunde cu: "Ce beculeţ???"

Well, aseară, după ce renunţasem la "învăţat", ca de obicei ne punem, fiecare în patul personal, şi începem să povestim până ne prinde dimineaţa. Na, fix atunci mă lovi şi beculeţu şi revelaţia. Îmi dădusem seama că-mi lipseşte vara... doar vara trecută. au fost ploi, din câte îmi amintesc. şi eram obligată să stau în casă. îl citeam cu atâta fascinaţie pe Cervantes, în doar câteva zile, isprăvisem cu el. Şi încă mă mai gândesc la Quijote... a schimbat ceva în modu' meu de a fi. Dar nu-mi dau seama ce. Mi-e dor să stau în holu ăla, pe timp de ploaie, când tot ce se aude, sunt stropii mari care lovesc ferestrele, şi lângă să fie fratele meu, cu chitara, şi să ne prostim pe rând, care să fie cântaciosu principal. Să începem să cântam din alte amintiri... Pe urmă, să ies din casă, când geamu' nu mai e lovit, nici măcar de o singură mică picătură de ploaie, să-mi iau aparatu' şi să merg în grădină să fac poze tuturor frunzelor de acolo. Şi norilor, care încă-s coloraţi, în nuanţe închise. Şi să mă umplu de noroi, iar atunci când am ieşit de pe tărâmul mărginit al grădinii, să vină Black şi să mă prindă cu dinţii de blugi. Să am cea de 1212335-a pereche de blugi franjuri. Să ţip la el, şi să se enerveze şi mai tare, trăgând cu mai multă înflăcărare de pantaloni, eu să strig: "Black!!! NU FI PROST! Laaaasăăă-măăăă!!! hai mă Black... Blackiiii... fi cuminte. te rog... MAMĂĂĂĂ!!! Ia-l pe ăsta de pe mine!!!" Şi ăsta să se apuce să latre la mine, şi să mă prindă din nou de picioare. Mi-e dor să fiu nerăbdătoare să mi se încarce mp3-u', să o pot asculta pe Ada, când toată lumea e mult prea interesată de altceva, gen, încă o sticlă de bere. Să aud telefonu noaptea cum sună a mesaj nou, iar în momentul în care îl deschid, să fie un mesaj simplu: noapte bună!. Mi-e dor să-mi fie ciudă pe frate-miu că nu mai lasă calculatoru ăla în pace, şi eu la ora 3 noaptea, când mă uitam la Timpul Chitarelor în reluare, să las făcutul de brăţări, şi să mă apuc să ciupesc nişte corzi. Mi-e dor să mă trezesc dimineaţa şi pe masă să găsesc, într-o pungă, un covrig şi să aud: "te-ai trezit, buni dragă? îţi fac o cafea? hai că eu nu am băut azi cafeaua... vai, bună, să vezi ce o spus Badea... nu ştiu cum de nu-i frică... poate-l arestează aştia." De asta mi tare dor. Şi pe urmă, încă o cafea, cu mama, care se întoarce de la lucru, şi cu buni. Seara, înainte să plec, să mă certe un pic şi tata, că nu-s în stare de nimic... da' când vin acasă să-mi povestească cum o fost ziua lui...

Mi-e dor de perioada aia. Nu ştiu cum, de ce... cert e că mi-e dor. Până aseară, nu am simţit asta. Atunci citeam. Citeam ce îmi doream să citesc... Nu eram obligată să citesc chestiile de acum. Am luat cu mine o parte din casă. Mi-am luat cărţi... care şi acum stau pe raft şi aşteaptă să termin cu toate filosofiile idioate, care trebuie să-mi umple capu' de acuma încolo. Am lăsat tot: chitara, black, muzica, desene animate audio, prieteni (cel puţin aşa credeam eu), cărţi, scris, făcut de poze, dar cel mai important, am lăsat oameni acolo, oameni care-mi lipsesc acum, ca şi vara aia.

Singurul lucru bun de aici, e că am dat de oameni faini. A, şi că oraşu' ăsta e superb. Dar totuşi... nu mai e vară... dar vine.

Imediat ce termin cu sesiunea, vreau să citesc. Să fac brăţări. Să cânt la o chitară. Şi să beau cafea.

mhm

2011-01-27T21:02:00.002+02:00

o trupă intervievată după un concert susţinut în Cluj:

Reporter: cum a fost atmosfera?

membru1: Ca de fiecare dată, atmosfera a fost incendiară. Tot timpul ne place să venim aici, deoarece avem nişte concerte minunate, de fiecare dată, iar Clujul este unul din oraşele noastre preferate.

Reporter către membrul2: aceeaşi întrebare şi pentru tine..

membrul 2: nu te aud!... da, incendiară, minunată.

Reporter către membrul 3: dar dumneavoastră, cum vi s-a părut atmosfera?

membrul 3: Bă, mie mi-o fost cam frig... era să mor de frig, că nu am avut un tricou de schimb, şi am rămas în ăsta...

Reporter: Lasă, că e bine să mori la Cluj... un mesaj pentru acest oraş..?

membrul 2: Bă, aşteaptă-mă în faţă la Mac, vezi că vin!

nu e normal.

2011-01-26T11:28:00.005+02:00

3. Atâtea au mai rămas. 3 examene, plus un colocviu. Cred că mă pot descurca. Şi sper ca deviza unei colege, să nu se transforme într-o deviză generală, adică: Primul examen, prima restanţă.

Cred că zodia mea e una norocoasă. După ce câteva zile, am tras de mine să citesc din mirobolanta cărticică de Introducere în relaţii publice, m-am dat bătută şi am spus că o să mă concentrez pe un singur capitol, deşi era puţin probabil să ne dea fix acelaşi subiect. Sincer, am avut o presimţire... de dimineaţă era cam friguleţ. După o cafea cu colegii la barul "din incinta organizaţiei publice, formale, sau instituţiei", am plecat, fiind sunate de o altă colegă, spre amfiteatru. Studenţi, seminaristă, prof: elementele principale ale unui examen programat într-o marţi dimineaţa.

Ziceam de zodia mea că e norocoasă, dar şi de presimţirea mea... subiectul dat a fost capitolul, mai mult citit, decât învăţat, de mine.

Lăsând examenul şi superba sesiune deoparte, de curând, mi s-a spus că nu ştiu să scriu. Am probleme în exprimare, iar ceea ce fac aici, nu e tocmai creativ şi drăguţ. În sfârşit, s-a găsit cineva care să-mi spună asta! Şi mă bucur tare mult. Până acum, eu scriam pe chestia asta ce se vrea a fi un blog, doar chestiile care mi se par mie importante, lucrurile pe care nu vreau să le uit, oricine mă cunoşte, trebuie să ştie că numai memorie nu am. Din cauza asta există blogul. Nu e normal pentru o persoană posibil viitoare jurnalistă, să nu ştie să scrie. Să nu poată fi creativă.

Nu am vrut vreodată ca blogul ăsta să fie citit de cineva... nici nu mă aşteptam. Dar na, e pe net, deci e accesibil. E foarte ok, când ştii că scri şi sunt doar 3 persoane interesate de el. Numărul a crescut, nu ştiu cum, dar cert e că nu mă simt tocmai bine să ştiu asta. Lucrul ăsta mă inhibă, şi mă face să nu mă pot exprima aşa cum vreau. Singurul aspect ce-mi mai place la blog, e faptul că-l pot numi al meu. E singura mea proprietate. Nu am mai nimic, de fapt, chiar nimic, în afară de el. E un loc unde-mi descarc nervii, postez frustrările, astea-s cele mai multe, dar e un loc, unde chiar sunt eu. Unde nu mi-e deloc aiurea să scriu ce gândesc, asta doar în zilele în care chiar gândesc. Erau unii oameni, care-mi citeau "blogul" şi-mi ziceau că ce fain scriu şi că-s amuzantă. Evident că nu i-am crezut, mă ştiu doar de atâta timp. Mi-a părut bine, când un om, care, din câte am văzut, se pricepe la scris, mi-a zis că mai trebuie lucrat la modul meu de exprimare, şi de asemenea,îi musai să ies din tipar. Îi foarte mulţumesc că m-a adus cu picioarele pe pământ, mă simt muuuult mai bine să ştiu asta. Merită o halbă de ceai.

În concluzie, cred că ar trebui să-mi spună mai multă lume asta, de fiecare dată când nu li se pare în regulă vreo postare. Mulţumesc, nenea!

început de sesiune.

2011-01-22T19:47:00.004+02:00

Am auzit multe, cum că sesiunea o să mă facă să-mi bag în vene... cafea, nu altceva. Încă. Am mai auzit că noaptea tre' să stai treaz ca să înveţi, şi de asemenea, am mai auzit cum că dacă înveţi în ultima seară, e foarte ok. Nu am crezut aşa ceva.

Prima zi de pregăteală pentru examen, a fost vineri, 21 ianuarie (zi memorabilă), şi a debutat nu tocmai drăguţ. Vineri la 9 dimineaţa trebuia să fiu la piaţa verde, taman în celălalt capăt al oraşului. Profesoara de ISMM, ne-a propus să mai mergem încă o dată, la un post micuţ, independent, de radio. O grămadă de colegi voiau să meargă sau, cel puţin, aşa ziceau joi seara. M-am trezit la ora 7, şi am plecat spre căminul în care stă o colegă. Ca de fiecare dată, fac imensa greşeală să nu mă uit pe geam. Ploua.

pe drum spre cămin, am primit un mesaj care mă anunţa cum că una din colege nu vine. am înţeles-o, avea o strategie pentru celălalt post de radio, unde ne ducem să-i stresăm pe oameni.

alt telefon, alt anunţ de absenţă, pe urmă încă unul şi tot aşa. În final, am rămas doar noi 3, cele care am fost şi data trecută. Plus un coleg. Stropi de ploaie, vânt, sediul radio-ului. Am staţionat un pic acolo, nu foarte mult, iar după, la o cafea cu ceilalţi trei super-matinali. Nici nu am ajuns bine acasă, şi am început să mă mai documentez pentru celălalt radio, dar, a trebuit să plec degrabă până la facultate, imediat după ce am aflat că redactorul şef nu va putea fi la radio. Cu toate astea, trebuia să mergem. Am ajuns la facultate, am stat vreo doojdeminute şi am pornit spre radio. Acolo, lume răcită... am stat mai mult cu Mirela, am văzut cum vin informaţiile de pe teren, direct în redacţie, cum sunt transformate în ştire şi cum pleacă reporterul să înveţe pentru un examen din stresiunea ei. Mirela ne-a dat de lucru, nu foarte mult, dar totuşi, pentru noi a fost, că eram moarte de oboseală, stres, somn, foame. Am mai râs cu SS, Călin şi Mirela şi am plecat pe la 4 jumate.

Acasă, a început, oficial pregăteala şi învăţatul pentru superbul examen de marţi... m-am întins să dorm.

Început de sesiune: o cană de ceai... două căni de ceai. pauză. citit. mers la magzin după ciocolată (am înţeles că ajută la învăţat). mâncat ciocolată. citit. pauză. citit. bârfe. pauză. citit. terminat un capitol. facebook. conquiztador. somn. ceai. cafea.

3!!! în blogu' meu....

2011-01-19T03:27:00.005+02:00

Nu am mai făcut demuuuuult "rubrica" asta. Ideea era să postez săptămânal 3 melodii de la un singur artist/o trupă/cântăcios sau o melodie care să aparţină unor trei artişti/trei trupe/trei cântăcioşi ş.a.m.d. Am cam uitat de ea, şi de rubrică şi de idee. M-am luat, ca de obicei, cu alte treburi. O să mă întorc la ceea ce-mi place mie, vechea mea meserie, cea de obsedată de muzică. Nu am mai ascultat de foarte mult timp muzica ce o ascultam cât încă eram acasă, am cam încetat să fac şi asta... sunt ca şi copilu' ăla ce uită de jucăriile cu care-şi umplea timpul şi dă deoparte maşinuţele, păpuşelele, noroiul, visele, şotronul, faimosul Elastic etc., înlocuindu-le cu machiaje, bârfe la colţ de stradă, alt gen de vise, ieşiri în oraş, beţii... Copilul ce uită jocul de care ar trebui să se folosească tot restul vieţii. Am înţeles că s-a dovedit că am învăţat tot ceea ce trebuie să ştim, în principiu, despre viaţă, la grădiniţă. Eu am rămas blocată în camera cu multe jucării, când aveam vreo 5 ani. Şi doamna de abia a putut să ne scoată de acolo. În concluzie, cred că o să rămân în camera mea cu jucării, cu toate că cineva a deschis deja uşa. Pur şi simplu, o să o las deschisă până în perete, ca să mai poată intra cineva acolo.

Revin, gata. Am trei piese. Trei, Doamne, şi toate trei!

1. O piesă drăguuuuuţăăăă, Kumm - Pop Song. Încep mai... soft:)

2. Asta îmi place şi mai mult.

3. Finally, preferata meaaaaa:D

asta aproape că o pot cânta şi eu la chităruţă:D

sper să mai scriu, cândva, despre muzica mea... cât mă bucur că ascult aşa ceva... serios. mă înveseleşte tare mult muzica şi oamenii pe care-i ascult.